Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (12)

Constantin CĂLIN

âmpins de o nevoie administrativă să trec pragul „Deșteptării”, intrînd, am fost frapat de faptul că birourile șefilor ziarului arată ca vitrinele unor magazine de mobilă: fotolii și canapele masive, puhave, lascive. Numai văzîndu-le, te ispitește somnul și-ți trec prin cap o mulțime de „idei” păcătoase, darămite să te așezi pe ele. Ca dovadă că așa e, în momentul sosirii, cel la ușa căruia m-am oprit căsca prelung și-și freca ochii ca să poată citi ediția ce urma să fie trimisă la tipar. Cert, nu mă supără binele nimănui, n-am invidii și gelozii, dar, oriunde aș întîlni-o, nu agreez opulența fără gust și, pe deasupra, neergonomică. Lucrurile influențează comportamentul. De obicei, acolo unde sînt mobile impozante, e și o atitudine de suficiență, greu de suportat peste minutul în care îți expui motivul „vizitei”. Nu m-am întins nici eu mai mult.
Ieșit afară, m-am gîndit la contrastul dintre „Deșteptarea” de azi, previzibilă în mare măsură, lider la publicitate, și cea din primii ei ani. Atunci, în redacție, lipsea confortul, coridoarele nu miroseau a detergent, dotările erau vechi, dar era animație și o stare combativă. Acest climat a ținut aproape un lustru, apoi, brusc, s-a degradat. în urmă cu un deceniu, pe vremea asta, „Deșteptarea” intrase într-o criză profundă, fiind cît pe ce să sucombe. Oral, am povestit de mai multe ori ce s-a întîmplat; în schimb, în scris niciodată. „Vizita” de azi mi-a dat un impuls în acest sens. Deși am fost nu numai martor, ci și „victimă”, o voi face sine ira et studio, cu distanța impusă de timpul care a trecut. Viața i-a sancționat destul de aspru pe vinovați. Ce erau, nu vor mai fi; ce-au pierdut, în plan moral (căci material „s-au scos”), nu vor mai dobîndi.
Totul a pornit de la înființarea unui sindicat al redactorilor, ca pavăză împotriva manifestărilor repetate de autoritarism, discreționare ale conducerii. Aceasta – respectiv Cornel Galben și Ioan Enache – nu l-a tolerat. Cei doi se credeau – cum se spune – călări pe cai mari. Tocmai fusese achiziționat echipamentul pentru culegerea electronică și se făceau probe cu noile mașini de imprimat. Combinația dintre fudulia unuia și încăpățînarea posacă, sumbră a celuilalt căpătase forme și accente urîte. Finalmente, au recurs la următorul șantaj: s-au constituit în comitet și au început să-i ia la rost, pe rînd, pe sindicaliști. Jucau tare, cu pistolul la tîmplă: „Ești cu redacția, sau cu sindicatul? Alege!” Rezultatul: din 19, cîți eram, am rămas doar patru: Adrian Ionescu, președinte, eu și Cristian Grosu, vicepreședinți și Carmen Mihalache (pe atunci și Popa). în ce mă privește, le-am răspuns scurt și un pic amuzat: „Sînt și cu redacția, și cu sindicatul, întrucît le consider compatibile”. Mi-ar fi fost rușine față de mine însumi să-mi schimb opinia după voința lor. Detest constrîngerile și, de asemenea, lașitatea. S-au răzbunat. Iată cum. Scoteam „Sinteze” și chiar predasem numărul pentru acea săptămînă. L-au blocat. în ziua de apariție fu introdusă o casetă prin care cititorii erau anunțați de încetarea „suplimentului”. Criză de hîrtie! O șicană stupidă, în urma căruia m-am hotărît să părăsesc redacția. Din păcate, n-am putut s-o fac imediat. Singur la „secție” (C.M.P. plecase în concediu), am stat locului încă aproape două luni. Au fost luni penibile, cînd am muncit contre coeur, mustind de scîrbă. în toamnă m-am transferat la Universitate, unde – parcă însoțit de ghinion – m-am pricopsit cu antipatia „Drezinuței”, o arivistă abilă, ceva mai nuanțată și superior școlită față de cei doi. Culmea, tot din cauza „Deșteptării”, cum am să arăt altă dată!
Eroziunea relațiilor din interiorul redacției a fost speculată de cei care – intuind utilitatea lui în viitorul an electoral – voiau să pună mîna pe ziar. Și ca în fabulă, nemulțumiții s-au transformat în „cozi de topor”, ajutînd să i se dea lovitura fatală. Aflat acum în concediu, eram ținut la curent, telefonic, cu desfășurarea evenimentelor de Cristian Grosu, un tînăr animat de elanuri justițiare, care îmi relata totul cu febrilitate. Dar, în afară de faptul că doream să văd pedepsită trufia, eu nu mai aveam de ce să mă agit. Totuși un episod mi-a rămas viu în minte. La sfîrșitul unei săptămîni, raportul de forțe dintre Societate și noii achizitori era egal: 48% – 48%. Suspans palpitant! Cine va cîștiga? Echipele de samsari călcau una pe urmele celeilalte: unii pentru a împiedica vînzarea de acțiuni, alții pentru a le cumpăra. Oferind prețuri mai mari, „oamenii lui Dumitru Sechelariu” (în fruntea cărora se plasase, nu chiar dezinteresat, Adrian Ionescu) aveau, însă, luni, 52%! Apoi a venit spărtura fatală produsă de unul dintre principalii rezistenți, Ștefan Radu, ca în cele din urmă să cedeze și „ucenicii neascultători” – Enache și Galben, cei care se considerau stăpîni definitivi, cît veacul și mai departe. Redacția s-a fracturat iremediabil. Un șir de zile, ziarul a ieșit exiguu, jalnic, o foaie umplută cu mărunțișuri. Dacă nu și-a dat duhul, aceasta a fost datorită inerției cititorilor, obișnuiți cu el precum cu o veche adresă. „Marca” (o moștenire) l-a salvat, element care contează și azi la difuzare.ce să sucombe. Oral, am povestit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!