Varietăți critice

Anemie-anomie-atonie

Constantin CĂLIN

A fost 1 Mai…
N-am vocație de manifestant, totuși m-am întrebat: ce m-ar mai scoate în stradă într-o asemenea zi? Antipatia față de „regim”? Inechitățile sociale? Sărăcia? Mai mult, care dintre acestea?
„Regimul” actual e inarticulat ideologic, ambiguu, gumilastic: de dreapta-stînga sau de stînga-dreapta. Nici cei care îl reprezintă nu cred că știu. Un „regim” fără consistență doctrinară. N-are o idee precisă nici despre prezent, nici despre trecut, nici despre viitor. Funcționează meteorologic, furtunos, pe bază de instincte, nu de strategii.
Apărute într-un interval de peste un deceniu, inechitățile sociale sînt prea răspîndite pentru a spera că pot fi eliminate curînd. Dacă îi arăți cu degetul numai pe unii, îi nedreptățești. Iar pe toți e imposibil: ar însemna să creezi tensiuni în familii, animozități între vecini, dușmănii între foști colegi. Ar însemna, de asemenea, să pari multora invidios și meschin. Climatul general e favorabil celor cuprinși de febra îmbogățirii, nu celor care pun pe primul-plan onestitatea mijloacelor. Important e „succesul”, nu moralitatea.
Rămîne, așadar, că singura cauză care m-ar scoate în stradă e sărăcia. Ea nu-i o abstracțiune, ceva controversabil, ci o realitate cotidiană. Pot fi indiferent sau pot să mă amuz de cele mai inepte declarații politice, însă nu și față de sărăcie. Aceasta te scoate din toate rosturile. Inclusiv din acela de a munci: n-ai unde sau n-ai cu ce.
Momentan, însă, atît pentru mine, cît și pentru numeroși alții, o atare tentație e pur teoretică. De ce? Deoarece sărăcia nu poate fi exhibată individual. Așa fac numai cerșetorii. Intervine jena. Cunosc destui săraci care, din decență, evită să vorbească despre sărăcia lor. Mai mult, se străduiesc s-o ascundă. Se bărbieresc zilnic, își pun pe ei cea mai puțin roasă dintre haine, au grijă ca manșetele și gulerele să le fie mereu curate. Sărăcia e totuși altceva decît mizeria. Sărăcia nu poate fi demonstrată în mod convingător decît aflîndu-te în mulțime. Adaug: într-o mare mulțime. La noi, sărăcia ar trebui să solidarizeze cel puțin jumătate din populația țării; milioane de oameni. Din păcate, nu se întîmplă așa. Problema e veche: săracii se unesc mai greu decît bogații. Oricît ar părea de ciudat, au nu numai interese diverse, dar și nivele deosebite pentru satisfacerea lor. De aceea sărăcia are chipuri care adesea nu se recunosc între ele. Mă îndoiesc, de pildă, că țăranul sărac se identifică vreodată cu muncitorul sărac sau că acesta se gîndește la intelectualul sărac. Divizați profund, pe zone și profesii, săracii sînt (cuvîntul sună straniu) egoiști, mărginiți în cercurile lor strîmte. Fiecare revendică pentru el: minerul pentru mineri, ceferistul pentru ceferiști, drumarul pentru drumari, șoferul pentru șoferi etc. Lipsește ideea de „celălalt”; „celălalt” e privit pieziș, cu invidie. „Frăția” sindicală e, mai curînd, un deziderat decît o realitate.
în absența unor manifestații ample, concordante, sărăcia pare un accident. Adunările sau marșurile de cîteva sute de persoane nu impresionează. S-au banalizat, au trecut în categoria evenimentelor minore. Am urmărit cîteva și am fost dezolat. Erau niște defilări carnavalești într-o scenografie ce se vroia satirică și alegorică, deloc originală. Acest happening nu m-a atras. Dimpotrivă, m-a contrariat prin relaxarea participanților. Nu păreau „montați”. Protestau de mîntuială, sec, anemic. Erau ca niște actori complexați, la primul sau la al doilea contact cu scena. Mi-am reprimat pornirea de a mă alătura lor.
Această anemie e efectul anomiei. Diversificarea sindicalismului a slăbit forța sa de mobilizare: voci multe, dezordine, cacofonie. Negreșit, sindicalismul traversează actualmente o criză de autoritate și de prestigiu, situație de care guvernanții profită. Surprinzător, sînt luni de zile de cînd aceștia beneficiază de o liniște nemeritată. Neputincioase, mulțumite cu soluțiile de compromis, parțiale, sindicatele aproape că nu-i mai deranjează.
Inevitabil, la rîndul ei, anomia a dus la atonie. Exemplul cel mai frapant e că, deși nivelul de trai s-a erodat, iar scandalurile țin loc de realizări, sentimentul de revoltă, la nivelul maselor, e scăzut. Nemulțumiții din sondaje sînt, la o adică, invizibili. Amînate îndelung, multe probleme grave ajung să pară ridicole, iar motivația de a protesta se diluează.
…A fost 1 Mai, unul fără memoria luptelor din trecut, incert: nici arminden, nici sărbătoare a muncii, miticizat, cu bere, mici, lăutari, totul gratis, pomană politicianistă. Cei care au acceptat-o au fost, cred, cam aceiași care nu ratează fasolele date de Ziua Națională și sărmăluțele la praznicele unor sfinți. Nu știu ce simt alții, dar pe mine vederea lor mă umple de dezgust și de decepție.idios și meschin. Climatul general e favorabil ce

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!