Constantin CĂLIN
Un om cald, un profesor generos, un orator și un scriitor entuziast, în prezența căruia capeți încredere în tine și elan. Succint, așa obișnuiesc să spun despre Maestrul Al. Husar. Zilele trecute a fost la Conferința Națională de Estetică, ținută la Bacău. Prima parte a acesteia a avut loc în amfiteatrul Universității „G. Bacovia”. Pînă la pauză, el a stat pe o latură a sălii, eu pe cealaltă. L-am privit de cîteva ori cu interesul fostului student, care l-a cunoscut pe vremea cînd avea jumătate din vîrsta de acum și nu l-am mai revăzut de un an sau doi. Părea obosit, și cînd se cocîrja și își scăpa capul între umeri, semăna, din profil, cu un personaj desenat de Daumier, grav și astuțios deopotrivă. I s-a dat cuvîntul. Pînă să ajungă la tribună și-a îndreptat corpul și a lepădat trăsăturile de bătrîn. Înfățișarea i s-a schimbat. Capul, ușor înclinat spre dreapta, a devenit brusc mefistofelic, amintindu-mi, ca și altădată, pe N. D. Cocea. Obrajii i s-au îmbujorat și ochii au început să săgeteze ici-colo sala. A vorbit despre comicul lui Caragiale: limbaj, situații, moravuri. A trecut în revistă ticuri, forme de delir verbal, anacoluturi, neologisme estropiate de ignoranță, aluzii etc. A interpretat, ca un veritabil actor, unele replici. L-am urmărit cum „se încălzește”, cum „se aprinde”: efervescența sa crește, cu fiece minut, inegal, ca jocul unei flăcări. Abundent, fluxul cuvintelor îl înalță. Un text elaborat minuțios, aproape didactic, expozitiv, care în alte guri ar fi sunat probabil sec, în lectura sa, cu reliefuri și ritmuri variate, a apărut expansiv, cuceritor. Astfel, Profesorul se impune chiar și celor mai refractari dintre auditori. Pe mine, maniera sa m-a uimit, m-a contrariat, m-a fascinat încă de cînd eram pe băncile facultății. Îmi place să-l ascult, dar mă simt bine și printre cărțile sale. În ultimele două decenii, Al. Husar s-a dovedit un autor foarte fecund, publicînd, unul după altul, volume de estetică, de istorie și istorie literară, de memorialistică. Acum, m-am atașat îndeosebi de „Anti -Gog” și de „Periplu prin memorie”, din care citesc, nu o dată, cu delicii, și asta pentru că, în numeroase pagini, îl aud, îi recunosc dicția, îi văd gestica. Nu mi se întîmplă același lucru cu toți autorii!
Am așteptat mult de la conferința preotului academician Dumitru Popescu: „Frumusețea lui Dumnezeu și frumusețea lumii”. Autorul e un eminent teolog, specializat în Dogmatică (știința dogmelor bisericești), vechi expert în discuțiile ecumenice, membru, cel mai recent, în delegația Bisericii Ortodoxe Române care s-a deplasat la Vatican. Un studiu de-al său din anii 70 figurează în bibliografia cursului meu de Literatură: „Aspecte noi în problema «Filioque»”. Om, mai curînd, de bibliotecă decît de amvon, părintele profesor are o figură sobră și o voce uscată. A spus lucruri interesante, cu toate astea, din cît mi-am dat seama, a interesat mediocru. Adevărul e că ar trebui să fii un Antim Ivireanul contemporan ca să-i emoționezi, să-i zgudui pe niște ascultători de felul celora pe care îi avea în față. Adică să arăți cu durere în glas Răul, să fii combativ și demonstrativ. Ca într-o predică. Or, părintele și-a păstrat ținuta de simpozion. A făcut o critică aspră dar liniștită, pe care a concentrat-o într-o expunere de dimensiunea unui articol de gazetă. Ce anume a susținut? Că lumea e traversată de „o criză spirituală fără precedent”, că iraționalul și absurdul sînt, astăzi, manifestări cotidiene, că maleficul și monstruosul domină într-o mare parte a producției cinematografice, literaturii și spectacolelor, că, la noi, Făt Frumos a fost înlocuit, din rațiuni exclusiv comerciale, cu Dracula, că s-a ajuns la o degradare morală alarmantă etc. A subliniat cît de periculoasă este ideea „lumii ca realitate autonomă”, lăsată de Dumnezeu în voia ei după Creație. Finalul a fost dedicat icoanei ca instrument de susținere a credinței.
Impresiile mele legate de locul și de modul de desfășurare a Conferinței au oscilat, cît am urmărit-o, între alb și gri. Cu gri am început, citind inscripția de la intrarea în Universitatea „G. Bacovia”, ceva de genul „nici o plăcere nu-i prea scumpă”, potrivită unui „local de consum”. Am trecut, apoi, la alb, un alb incandescent. Modern, interiorul m-a încîntat. Am descoperit semne și simboluri caracteristice unei instituții care și-a înțeles specificul și și-a luat soarta în propriile-i mîini. Momentul protocolar, din deschidere, m-a readus la starea sufletească de gri: unele „cuvinte” mi s-au părut inadecvate sau irelevante. Un domn inginer, cu o mină mereu apatică, a vorbit de „războaiele semantice ale Frumosului” și a citat din Platon și Petrarca. Haidade!, mi-am zis. Nu pot să cred o iotă, ba chiar mă simt ofensat cînd cineva, la ocazii ca aceasta, iese din cadrele normale, vorbind altă limbă decît cea obișnuită, una afectată, prețioasă. Ba mă și împinge în păcatul de a bănui că la „alocuțiunea” sa a trudit vreun negrișor! A început, în fine, seria comunicărilor, și iarăși am ajuns la alb. N-am putut, însă, să mă mențin la această „culoare”, din cauza felului de-a aplauda al publicului tînăr din amfiteatru, compus în majoritate din studenții casei: zgomotos, ostentativ, indecent în cîteva rînduri, sigur nepotrivit cu atmosfera unei dezbateri de idei. Deranjat, nu mi-am reprimat gîndul: mobilă nouă, apucături vechi! Să fie de vină influența stadionului din vecinătate? Mai departe, tot la gri am rămas. Răbdarea asistenței (interesată de estetică pe cît sînt eu de discursurile lui Nicolae Văcăroiu) s-a epuizat repede: au început foielile, hlizelile, căderile obiectelor de pe pupitre, ciocăniturile pixurilor. Cert, în lipsa unor exerciții de disciplină, pentru unii „evenimentele”, „sărbătorile” intelectuale nu pot dura mai mult de o jumătate de ceas. Sînt lucruri care, ori cît am vrea, nu se lasă încă „masificate”!
Lasă un răspuns