Constantin CĂLIN
Pare ciudat, dar Bacovia, care nu avea deloc figura unui dandy, era un mare amator de baluri și, probabil, un bun dansator. El e singurul dintre poeții importanți ai epocii care scrie despre acestea. Arghezi, Barbu, Blaga n-o fac. Excitația balurilor provenea, desigur, din familie, una care are cinci fete, interesate, fiecare la timpul său, în gradul cel mai înalt, de ele. Balurile au constituit cea mai irezistibilă distracție a secolului al XX-lea, inclusiv într-un tîrg ca Bacăul. În „Dosarul Bacovia, I”, am scris că foarte multă lume părea a trăi atunci doar pentru balurile viitoare. Zeci de exemple, pe lîngă cele citate acolo, o confirmă. Lucrul e valabil și pentru începutul secolului următor. Pregătindu-și o schiță de plan pentru romanul „Răscoala”, Liviu Rebreanu trece printre aspectele ce trebuiau avute în vedere și „epidemia dansurilor”. Un fenomen real, care avea însă numeroase antecedente. Primul autor român care folosește cuvîntul „bal” e Ienăchiță Văcărescu, în „Istoria preaputernicilor înpărați otomani”: „Ambasadorul Spaniei mă pohti să merg la balul ce vrea să dea a doua seară el, după obiceiul ce au la carnavaluri”. Pe vremea sa, atît balul (d. fr. bal) cît și carnavalul (d. fr. carnaval) erau forme de a petrece străine, dar pe care, cu ușurința noastră de a ne însuși derizoriul, le-am adoptat curînd. Astfel că, după o jumătate de secol, Alecsandri poate să scrie „Iașii în carnaval”, unde sînt amîndouă. Pentru același autor, balul e pretext de portretistică și observații morale în „Un salon în Iași”, „Istoria unui galbîn” și „Borsec”. La fel pentru Constantin Negruzzi și A. Russo. La ultimul se întîlnește expresia „bal public”, care atestă pătrunderea acestui tip de petrecere în straturile de jos ale populației, mai întîti în mahalale, apoi și în sate. Eminescu pare să fi gustat balurile de la distanță, pentru aspectul lor feeric. În schimb, Iacob Negruzzi le-a frecventat cu asiduitate, cînd era la studii în Germania. În „Jurnalul” său sînt dese însemnările despre serate dansante și baluri. Iată una dintre ele: „Carnavalul e pe terminate. Balurile se succed cu repeziciune, m-am săturat de atîta dans. N-am mai fost de mult cu capul limpede. Aceste petreceri numeroase ucid mintea”. Ideea de carnaval își face loc și ea la noi, ca petrecere de interior, în cîșlegile de iarnă, adică de la Crăciun pînă în postul mare. Într-un asemenea timp, tînărul poet Ion Păun (Pincio) îi scria, de la Fierbinți (Dîmbovița sau Ilvof), în 1891, unui coleg: „Halal de cine știe să petreacă!… E viva baluri…, strigă cavalerii”. Pe lîngă plăcerea dansului, mai era și loteria sentimentală. De aceea, convorbind cu publicul, în schița intitulată „Calendar”, Caragiale anticipează, în felul său umoristic, următorul bilanț: „Carnavalul este în putere. Cîți nu vor rămîne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie”.
În aprecierea balurilor intrau, deopotrivă, pregătirile de dinaintea lor și efectele de după. Șirul emoțiilor începea de regulă sub bolțile vreunui magazin de stofe și mătăsuri, sub privirile experte ale celor ce vindeau odată cu materialele și primele himere, evocați cu ușoară invidie de D. Th. Neculuță, „poetul cizmar”: „Voi negustori, pe lungile tejghele,/ În fața visătoarelor de baluri/ Desfășurați mătasea-n valuri-valuri,/ Cu mîinile împodobite de inele”. Rochiile de bal, pantofii de bal, șalurile, batistele, parfumurile etc. sînt declanșatoare de fantasme. Însă nu întotdeauna speranțele se materializau. Diferența dintre cele două momente e notată, în versuri, de mătușa lui Bacovia, Elisa Mustea, astfel: (înainte de bal) „Cu cîtă bucurie aștept balul să vie” și (după bal): „slăbită d-oboseală, cu corpul ca zdrobit/ Din bal cumplit de tristă iată-mă c-am venit”. Ieșirea din bal apare, nu o dată, chiar și pentru bărbați, ca o despodobire de iluzii sau ca o trezire dintr-un vis frumos, stare surprinsă cu finețe de Mircea Dem. Rădulescu: „Și zîmbind mi-aduc aminte, / Prin zăpada ce se cerne,/ Cum o clipă mai-nainte/ Toate îmi păreau eterne: / Rochiile elegante / Cu nuanțele lor pale,/ Aventurile galante,/ Tainicile madrigale” etc.
Dacă scriitorii mai vechi privesc balul de la distanță, ca pe un spectacol, cei contemporani cu Bacovia îl percep, de cele mai multe ori, integral, ca actori ai lui, cu voluptate. Ei trăiesc mai intens muzica și dansul. Simt ceea ce înaintașii lor n-au evocat niciodată: abandonarea treptată a conștiinței în timpul dansului, dovadă cele două exemple de mai jos, unul dintr-un poem de Șt. O.Iosif, celălalt din romanul „Purgatoriul” de Corneliu Moldovanu: „Dansau cu fețe zîmbitoare/ Și-și făureau un ideal/ Din strălucirea trecătoare/ A unei nopți tîrzii de bal// În larma veselei orchestre/ Înmormîntau un trist amor,/ Și-n goana albelor ferestre/ Zbura fantastic umbra lor. // Pluteau cu mintea rătăcită/ Ca-n alte lumi, răpiți de joc… / Și-atît părea de fericită/ Părechea fără de noroc!” Și: „Perechile dansatorilor, prinse în vîrtejul norocului, pluteau iluminate în ritmul fericirii… Pe chipurile tuturor se citea uitarea de sine, foamea voluptății, fiorul dumnezeiesc al celei mai sugestive bucurii. Nu se mai auzea nimic decît foșnetul ispititor care lunecă armonios și aleargă gonit de suflul pătimaș al muzicei, întrerupt din cînd în cînd de respirări prelungi sau de suspine senzuale”.
Pe Bacovia balul îl fascinează, chiar și atunci cînd e copleșit de chinuitoare dezbateri de conștiință: „De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,/ Mai stau, și plînge-n mine un vals provincial. / De la fereastra ninsă, cu finele perdele,/ Mă duc (cu regret, umilit – n.m.) pe străzi de gheață cu spuza lor de stele”. („Dormitînd”) Într-un poem tîrziu, amintirea unui „incident la bal” îl obsedează ca o ratare: „Ții minte?/ Orchestra frigea/ În bizare prevestiri,/ Balul…/ Cum am plecat de-acolo,/ Nu știu,- / Sau tu că ai fi rămas/ În vacarmul monstru./ Noaptea,/ Acea noapte/ Ca din veacuri/ Sinistre…”. Însă poemul care ni-l arată pe Bacovia pasionat de baluri și (caz rar) exuberant e „Alb”, scris în stil de cronică mondenă: „Orchestra începu cu-o indignare grațioasă./ Salonul alb visa cu roze albe- / Un vals de voaluri albe…/ Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă…/ În aurora plină de vioare,/ Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări-/ Cîntau clare sărutări…/ Larg, miniatură de vremuri viitoare…”. Aproape fiecare vers e o frază dintr-o astfel de cronică. Totul e argumentat în vederea sugerării farmecului, purității, voioșiei, langurosului (” o tristețe armonioasă”), promisiunile de fericire (erotice). „Alb” e o filă cu impresii de bal, în care cel ce le notează se arată foarte satisfăcut. Cuvîntul care denotă cel mai bine adaptarea la respectivul stil e „aurora” („În aurora plină de vioare”). Prin el, în cronicile mondene, era denumit momentul culminant al balului, faptul că s-a petrecut bine, pînă în ziuă. Într-adevăr, cele mai multe dintre textele de acest gen, excesiv de binevoitoare, se terminau cam așa”: „amfitrionii, amabili, voioși și neobosiți ca-ntodeauna, au făcut onorurile somptuoasei lor case, pînă cînd aurora cu degetele trandafirii… etc., etc.”. Pe deasupra altor lucruri, dansatorul Bacovia își îngădui și frivolitatea de a le citi.
Lasă un răspuns