Constantin CĂLIN
A apărut „Complexul Bacovia” (pe copertă și pe pagina de titlu: „Complexul bacovian”), de Theodor Codreanu (Ed. Junimea, 2003).
O carte fabuloasă, ambițioasă, devoratoare de alte cărți. Fostă teză de doctorat, susținută în urmă cu doi ani. Un volum masiv, de peste 500 de pagini, alături de care aproape tot ce s-a publicat pînă acum despre poet pare exiguu. Autorul e profesor la un liceu din Huși și contează ca unul dintre cei mai interesanți eminescologi. „Eminescu – dialectica stilului” (1984) și „Modelul ontologic eminescian” (1992) sînt lucrări de referință. Iar „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (1999), trasă în mai multe ediții, a fost un best seller. A mai scris proză, aforisme și numeroase studii în care face gestul de „provocare a valorilor” (ori de a răspunde provocării lor). Calitatea sa dominantă e forța eseistică. Deși trăiește într-un oraș de provincie, prin inițiative și realizări se situează în avangarda criticii contemporane, nefiind cu nimic mai prejos de confrații cu domiciliul în Capitală, în ciuda micilor răutăți cu care unii dintre ei îi urmărersc activitatea. Ca redactor al revistei „Ateneu”, am venit în contact cu scrisul său în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Ceea ce m-a atras în articolele sale și m-a determinat să le susțin spre publicare a fost, de fiecare dată, suflul modernității, vigoarea și convingerea cu care erau făcute demonstrațiile. Un constructor, Theodor Codreanu nu se lasă prins de îndoieli, nu se scaldă în nuanțe, nu se împiedică în contradicții. Își duce ideile pînă în pînzele albe, neobosit, fără nici o inhibiție privind eventualele reacții defavorabile. Progresul său pe scena vieții literare se datorează, nu în ultimul rînd, unui astfel de comportament.
Cartea despre Bacovia derivă din cele pe care Theodor Codreanu le-a scris despre Eminescu. În același timp, reia, amplifică și actualizează idei pe care el le-a formulat în niște articole mai vechi, ca „Strigăt și tăcere” (1977) și „Narcisul bacovian” (1981), ambele apărute în „Ateneu”, și în studiul introductiv la antologia „G. Bacovia/Plumb” (Ed. Institutul European, 1997), unde schița intenția de a merge cu hermeneutica mai departe decît a făcut-o Ion Caraion, autorul incitantului eseu „Bacovia – sfîrșitul continuu”, și de a ajunge cu interpretarea „pînă la principiul genetic abisal al lumii bacoviene”. Vrea astfel – spune și acum – să se apropie de „rădăcinile ontologice ale creației”, să desprindă „punctul născător de noi universuri, în speță – artistice, din perspectiva unei poetici a oglinzii”. Calea pe care a ales-o nu-i nici ușor de urmat, nici de urmărit. Ea cere multă putere speculativă și o deosebită insistență în exploatarea exemplelor alese să confirme teoria. Cere, apoi, un curaj de aventurier care atacă textele într-un mod neașteptat și descoperă explicații în locuri ignorate de ceilalți. Sau băgate în seamă, dar fără a scoate concluziile necesare. Sînt dese situațiile în care, după un parcurs în comun cu alții, autorul se desprinde de ei, reproșîndu-le că „n-au înțeles pînă la capăt” cutare sau cutare lucru. Ori în care caută să pătrundă „ceva mult mai adînc” decît au făcut-o. Asemenea autosugestii constituie combustibilul care-l ajută să înainteze în incursiunile sale. Animată de un spirit înnoitor, cartea e scrisă cu fervoare, are un ritm dinamic, palpitant de pasiune, fapt care trezește curiozitatea și stimulează acorduri sau dezacorduri.
Ce e „complexul Bacovia”, descoperit de Theodor Codreanu după „îndelungi meditații”? E identificarea în viața și opera poetului a unor arhetipuri, care, prin asociere, dau un alt „model ființial” și au consecințe asupra atitudinii și stilului. Prin modestie și răbdare, Bacovia e Cenușăreasa; prin „autoizolare și tăcere” e Narcis, unul ce tulbură însă apele. Ca să prezint mai repede ideea în jurul căreia e organizată întreaga demonstrație, trebuie să spun că „complexul Bacovia”, semnificativ „pentru condiția omului modern”, e opusul „complexului Lear”: regele a ales, la bătrînețe, opțiune tragică, iubirea; Bacovia alege, de tînăr, moartea. Una dintre dovezile pe care se bazează autorul e poemul „Plumb”, un „Luceafăr de sens invers”, „istoria hiperconcentrată a incomptabilității iubirii în raportul dintre Eros și Thanatos”. În planul efectelor produse de „complexul Bacovia”, cel mai important e „negativul stilistic”, care împinge poezia spre un „grad zero”, despărțind-o de toate iluziile și convențiile. Ultimul capitol discută despre „Bacovianism”, definit, într-un loc, ca „lipsa absolută de soluție a lumii creștine care s-a lepădat de Dumnezeu”. Între alte aspecte, e subliniată legătura dintre acest fenomen și „noua generație” interbelică, „liberă” (Eliade, Cioran ș.a.), ai cărei componenți, în ciuda concepțiilor lor, simt, adesea, „bacovian”.
Cele rezulate mai sus, în cartea lui Theodor Codreanu se desfășoară pe vaste panouri. „Complexul Bacovia” e un scenariu de idei complet referitor la viața și opera poetului. Summa și summus. Autorul e sistematic și tenace. Se pricepe să depășească obstacolele, să facă slalom printre paradoxuri, să treacă fără dificultăți de la un orizont hermeneutic la altul. Practică pluralismul critic, dar privilegiază ontologia. Pentru opiniile sale caută puncte de sprijin în toate domeniile și în toate orizonturile, antrenîndu-se într-un compartism multiplu, surprinzător, și, nu o dată, extins pe mari suprafețe. Sute de cărți (de literatură, filozofie, știință, artă) sînt puse la contribuție pentru a susține validitatea conceptelor cu care operează.
Admir strategiile lui Theodor Codreanu, foarte îndrăznețe, dar mă declar mefient în privința unora dintre rezultate. Cînd a apărut „Sfîrșitul continuu”, de Caraion, am zis (în „Ateneu”, nr. 1/1978) că e „un exercițiu ingenios”, spectacular. Mai multe lucruri mă îndeamnă să spun la fel și despre „Complexul Bacovia”, adăugînd că e și un exercițiu savant, cu un plan mai ferm și cu aparat istorico-literar. Cartea conturează un imperalism bacovian, cu priorități și superiorități certe. Nu puține dintre afirmații îmi par exagerări. Mărturisesc însă că entuziasmul meu față de autorul „Plumbului” nu s-a ridicat niciodată pînă la a vorbi, cum face Theodor Codreanu, despre „unicitatea lui Bacovia în istoria poeziei mondiale”. Nu numai pentru că îmi lipsește îndrăzneala de a judeca în absolut, ci și din alte motive. Văd întîi în Bacovia un rezumat al unei epoci și abia apoi un anticipator. Un martor și, chiar dacă a trăit 76 de ani, o jertfă. Fără acestea ar fi fost de mult uitat.
Lasă un răspuns