VARIETĂȚI CRITICE Caragiale și Bacovia

Constantin CĂLIN

Intru direct în subiect: Bacovia (idee pe care o susțin de mai mulți ani) e un Caragiale amar, trecut de la rîs la plîns. Cînd moare autorul „Nopții furtunoase”, Bacovia are 31 de ani, ultimii 13, adică de după debutul în „Literatorul” (l899), fiind și contemporanul lui ca scriitor. Nu există nici o dovadă că l-a cunoscut direct, dar are cam aceleași resentimente față de epocă. Bacovia urmează unui Caragiale întristat. El cunoaște atît spiritul ludic, cît și caracterul agonal al începutului de veac XX. Lumea lui Bacovia e, de fapt, lumea lui Caragiale marcată de răscoala din 1907 și de frămîntările de dinaintea războiului balcanic, apoi a celui mondial. O lume din ce în ce mai rea, mai cinică. Jovialității îi urmează amărăciunea. Dezamăgit, îmbătrînit sufletește, Caragiale moare în exil. Asaltat pretimpuriu de aceleași stări, Bacovia are parte de un exil interior, în țară, căci exilul e atunci, și de fiecare dată, cînd te lovești de incomprehensiunea celorlalți sau cînd ești marginalizat.

La Caragiale și Bacovia sînt mai multe aspecte comune. Primul e lipsa (sau mai exact spus) puținătatea naturii în opera lor. Dar chiar în acest puțin există cîteva coincidențe. Ei descriu la fel „capul de iarnă”, fenomen meteorologic care se ivește fie în noiembrie, fie în decembrie: „E pe la Sfîntul Andrei, cap de iarnă, cînd plouă, ninge, îngheață, se topește…” (Caragiale, „Zig-zag”). Și: „Și-afară-i grozav… și plouă și ninge, și pică și-ngheață” (Idem, „O cronică de Crăciun”). Apoi: „Și toamna, și iarna/Coboară-amîndouă; Și plouă, și ninge, – /Și ninge, și plouă”. (Bacovia, „Moină”).

Comune sînt, de asemenea, unele teme. De pildă, iarmarocul, ca pretext (folosit și de Verlaine și Cehov) pentru a înfățișa un mic haos uman, carnavalul, atmosfera confuză, veselia exuberantă sau tristă, și iarăși căderea în monotonie. În „Moșii”, Caragiale le redă printr-o „tablă de materii”, din care transcriu doar cîteva rînduri: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldați – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorați – domnițe – menajerii – provinciali – fluiere – cerșetori – ciubere – cimpoaie – miniștri – pungași de buzunare – hîrdaie – bone – doici – trăsuri – muzici – artificii – fotografii la minut – comedii – tombole – Moftul român nr. 8 – oale – steaguri – flașnete – înghețată de vanilie – fleici – stambă – căni – pelin – călușei – scrînciob: cele din urmă, invenție care era și la expoziția americană – pinteni – biciclete – cai – vite – jandarmi – basmale – telegrafiști – nepoate – mătuși – țațe – meni – unchi – veri – văduve – orfani”. Un recensămînt ironic, făcut cu aparentă indiferență, această enumerare se întinde pe un spațiu de trei ori mai mare decît al citatului pe care l-am dat. Procedeul e inevitabil și va fi întrebuințat, dar nu chiar aidoma, și de Bacovia în poemul în proză „Iarmaroc”: „Căruțe dejugate stau în drum, drumul e plin de paie, țăranii cinstesc rachiu, vin cald, bere caldă, bragă și limonadă colorată; prin crîșme, soldații strîng în brațe țărance și servitoare grăsune și pline de sudoare”. Poemul e ritmat de exclamația „I…haa…”, pusă la începutul a patru paragrafe. „I… haa…” sugerează mirarea, amețirea, nepăsarea momentană de cele ce se pot întîmpla, trecerea peste orice reținere și remușcare, cheful, inconștiența. Intrat în hărmălaie, Bacovia se exaltă și se întristează, căci nu-și găsește locul în ea. E tolerant și, deopotrivă, moralizant, uneori chiar sarcastic: „I… haa… la panorămi țăranii se civilizează…”.

Comun lui Caragiale și Bacovia e limbajul jurnalistic. La Caragiale acesta e un mod natural de a se exprima, căci el cunoaște gazetăria din interiorul ei. La Bacovia, precum și la alți simboliști, limbajul jurnalistic e folosit pentru diferențierea de poeții „cu satul în glas”. Jurnalismul se face la oraș și în mare parte despre oraș, iar ei sînt poeți ai orașului, neologistici, cu pregătirea literară desăvîrșită, adesea, pe texte străine, îndeosebi franceze.

Numărul apropierilor dintre cei doi scriitori poate spori, la rigoare, cu alte exemple. Iată, imediat, unul, care demonstrează că ambii nu se lăsau păcăliți de aparențe. Caragiale scrie următoarele în „Repaosul dominical”: „Joia trecută, 21 mai, neavînd treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfota aceea de calești, birji, automobile – ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!… cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere – și mă gîndeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că sîntem amenințați cu o criză agricolă? ce moftangii!” În realitate, nenea Iancu e revoltat de spectacolul unei atare opulențe. N-o spune el, direct, îl lasă pe amicul său Costică Parigoridi, care are și alte motive de enervare, s-o spună: „Și cînd mai văd și toată mitocănia asta parvenită, prostimea asta elegantă, învîrtindu-și roatele de cauciuc în neștire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase…”. Bacovia a sesizat, de asemenea, formele unui astfel de belșug artificial. Poemul său intitulat „Belșug” are o strofă ce evocă, în fapt, nu abundența, ci penuria postbelică: „Vinul și mierea, și grîul tot / Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut…/ Tuse și plînset visele scot,/Du-te, oriunde, frunză de lut…”. Un ironist dublat de un sentimental, autorul „Plumbului” și-a exprimat nu o dată inaderența la timpul său. Ce altceva decît ironii la adresa populismului politicienilor sînt, de pildă, aceste versuri: „Vor fi de-acum de toate/ Cum este orișicînd”? Sau: „Mulțimea anonimă se va avea în vedere”! Sau acel „Deocamdată e sublim”, din „Stanță”. „Sublim”, echivalat cu inexistentul, e un cuvînt compromis definitiv de Caragiale.