Constantin CĂLIN
Noi nu mai avem azi o reprezentare a ideii de poet și nici nu ne mai preocupă asta. Gras sau slab, înalt sau scund, cu plete sau tuns, descheiat la gît sau cu lavalieră, elegant sau ponosit, modest sau vanitos, bărbat sau femeie, contează prea puțin, ori nu contează deloc. Nu mai sîntem curioși cum arată „acest soi de oameni”, „ce fel de lighioaie” e cutare sau cutare dintre ei. Un dialog ca acela din „Istoria unui galbîn”, despre cei cu un asemenea titlu, e imposibil. Poetul nu mai e perceput nici măcar ca individul căruia „îi lipsește o doagă”, un pic nebun, extravagant. Portretul lui s-a banalizat, e ca al oricărui om din mulțime, anonim. N-a fost întotdeauna așa. O specie nouă, poeții erau, la noi, de-a lungul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, și chiar după aceea, rari. Mai puțini, în ambele principate, decît într-un oraș de provincie în zilele noastre, dar foarte susceptibili, foarte ostili cu cei bănuiți a fi impostori. Într-un mediu de ignoranță literară și prejudecăți, ei constituiau o minoritate exotică și misterioasă, care contraria. Atrăgea și nedumerea. Imaginea lor e dublă: una vulgară, caricaturală, de inși anormali și alta distinsă, cu ceva panaș, pe care și-au confecționat-o, fiecare după temperamentul propriu, modelată de spiritul romantic, dominant, al epocii. Figură de pontifice, Ion Heliade Rădulescu le atribuie poeților „geniu” (căci „inteligența e în relațiuni intime cu cerul”) și rolul de druizi moderni, de îndrumători spirituali. El însuși poartă, la ocazii solemne, mantie albă. Poza gravă, reflexivă, cu mîna la tîmplă e o atitudine ce se întîlnește la mai toți acești oameni care se vor personalități de anvergură și revendică „un loc înalt” în societate, de mari responsabilități, iar uneori îl ocupă. Pînă și Alecsandri care, la început, lua lucrurile cam a la legere, se instalează treptat în credința că poetul e diferit de restul muritorilor prin natura activității intelectuale și a sentimentelor sale, cu privilegiul de a fi etern visător și îndrăgostit: „Poet, el cu gîndirea se plimbă tot prin nori,/ În brațele amoroase căzînd adeseori”. De aici, longevitatea spirituală: „un geniu vîrstă n-are”. Eminescu și Macedonski accentuează ideea superiorității pe toate planurile a poetului. „Numai poetul- spune cel dintîi- trece peste nemărginirea timpului”, numai el întrezărește (și obține) răscumpărarea tuturor suferințelor îndurate. Orgolios, aristocratic, autorul „Nopților” nu se sfiește să proclame la rîndul său: „Poetul e un rege și i se cuvine un tron”! Spectaculară, pretenția sa a dat curaj multora, dar, mai apoi, neputînd să-și mențină alura, a și decepționat. Lungă (mult mai lungă și mai ramificată decît am rezumat-o eu), discuția în jurul chestiunuii „ce e poetul?” e pasionată, deoarece în spațiul ei se ciocnesc mentalități, idei estetice, aspirații, mituri vechi și contemporane, manii sau puncte de vedete echilibrate și, nu în ultimul rînd, modele umane. Cîte definiții, atîtea comportamente și atîtea feluri de a scrie! Care-i imaginea poetului în ochii celor din generația următoare, de la confluența secolelor XIX și XX, o generație formată, în mare parte, din fii de țărani și de orășeni cu diverse meserii care n-ajung nici miniștri, nici diplomați, nici conducători de ziare, ci copiști, corectori, redactori, telegrafiști, institutori, avocați, adică ocupă „locuri mai joase”, remunerate slab, apelează la sinecuri sau eșuează în mizerie și boală? interesant de observat, ei nu renunță la mitul poetului ca natură excepțională. Îl reconstruiesc însă din alt material psihologic (amestec de umilință și superbie), modificînd ce-și asumă nefericirea, „preot al cuvîntului” și al unei „vechi și înlăturate religii”, religia „Artei” (cu majusculă), față de care manifestă o fidelitate exclusivă. Această generație e cea a lui Bacovia. Bacovia are rețineri în a se numi pe sine „poet”. Cînd totuși face, recurge, precum în „Scîntei galbene”, la persoana a III-a, se proiectează în altul. „Am ajuns, acum, pe un cîmp cu ape…/ În luncă medita un poet cunoscut-/ Părea că de oameni nu mai încape;/ De-această întîmplare, atît de rău mi-a părut”. Aci (procedeu întrebuințat și-n alte părți), Eu (autorul) a devenit El („poetul cunoscut”, adică important, notabil, aflat însă într-o situație ingrată, de compătimit). Dedublarea se vede din ușurința cu care îi intuiește drama-, în fond, propria dramă: marginalizarea. „Părea că de oameni nu mai încape” sugerează o excludere, și nu – cum s-ar putea crede- un conflict de vanitate. Modul lui Bacovia de a defini poetul e s-ar putea zice- unul apofatic. În opera sa nu există nici un poem declarativ despre ce este acesta, ce vrea, cum îl recunoști etc. Există, în schimb, cîteva versuri din care rezultă mai curînd ce nu este sau ce n-ar trebui să fie el. Nu e poet, înțelegem, insul care, din atenție sau din complezență, pozează în ceva străin de natura sa, superficial și limbut, nici cel care se cantonează într-un sentiment egoist („Poeți cu putredul amor”) ori se lamentează excesiv, profesional („Și plîngă poeții poema lor vană”). Bacovia nu agreează retorica (goală), fumisteriile și ieremiadele, exagerate, false. În locul lor preferă, adesea, tăcerea.
Lasă un răspuns