Constantin CĂLIN
Există două etape și, implicit, două moduri în abordarea „cestiunii naționale” de către Delavrancea – prima între 1892 și 1897 cînd atitudinea sa e subordonată atitudinii partidului național-liberal, iar în exaltarea cauzei românilor de peste munți se amestecă resentimentele față de conservatori; a doua, între 1914 și 1918, cînd poziția sa nu se mai raportează strict poziției unui partid, intervențiile sale fiind animate de pure convingeri patriotice. În prima etapă, mai întîi ca redactor al „Voinței naționale”, laudă manifestațiile de solidaritate cu mișcarea politică a românilor din Transilvania („Tinerimea noastră”), îndeamnă pe studenți să fie măreți în demonstrațiile lor naționale („Iubiți studenți”), salută succesul electoral din 1894 al românilor din Bucovina (Românii”). Apoi ca orator cutreieră țara pentru a propaga cuvîntul partidului liberal în „cestiunea națională”. La fel va proceda în parlament de la primul discurs. Ideea pentru care pledează Delavrancea e aceea a unei intervenții în problema Transilvaniei. Naționalitatea celor trei milioane de români transcarpatini era amenințată, comunica exact oratorul. „Existența lor este existența noastră”. În numele fraternității, al omeniei, îndemna el, trebuia să se acționeze.
Cum procedează Delavrancea în cea de-a doua etapă (1914-1918) a participării sale la lupta pentru recunoașterea și rezolvarea „cestiunii naționale”? Conjunctura se schimbase în favoarea acesteia, prin izbucnirea la 15 iulie 1914 a războiului devenit în foarte scurt timp mondial. Se ivise nu numai momentul relansării problemei Transilvaniei, ci și al unirii tuturor provinciilor românești. Pentru aceasta era însă necesară radicalizarea atitudinii față de „cestiunea națională”, reconsiderarea pozițiilor fiecărui partid și a alianțelor statului român. Folosirea în continuare a cestiunii ca armă în lupta de partid și păstrarea loialității față de Puterile Centrale ar fi fost împotriva intereselor naționale. Calculul politic elementar și afinitățile culturale îndemnau la o raliere imediată cu Antanta. Totuși se ezită, nu atît din cauza potențialului militar insuficient, cît a temerii că previziunile strategice puteau fi hazardate. Acțiunea publicistică și cea oratorică a lui Delavrancea urmăresc acum să trezească, prin argumente de ordin etic și cultural, sentimentalitatea populară și să influențeze guvernul lui Ionel Brătianu de a ieși din neutralitate. („Conștiința de neam și conștiința de rasă”, „Scrisori fără răspuns”). Starea de spirit a mulțimii, instinctul colectiv cereau – aprecia publicistul – mobilizarea și trecerea de partea „popoarelor care apără dreptul și libertatea”. „De un an și jumătate noi trăim între speranța de a ne realiza idealul nostru, întruchiparea visului nostru și al generațiunilor trecute, și între spaima de a fi șterși de pe harta Europei ca un popor nevrednic de viață și de perpetuitate. La început, masele populare au înțeles speranța și și-au mobilizat sufletele; acum în urmă au înțeles primejdia și sînt înflăcărate de ură contra piedicilor ce li se pun de-a curmezișul. (…) Mărirea și conservarea națională se bizuie pe instinctul unei națiuni. (…) A fi cum trebuie să fii, unit cu izvorul tău însuți, cînd limba și pămîntul sînt ale tale, cînd nu iei de la alții ca să fie furt sau robire, este o afacere instinctuală în momentele de zguduire prin cari trece lumea”. În mod polemic, Delavrancea, a cărui pasiune contrastă puternic cu răceala și calculul excesiv al guvernanților, va susține că patria și patriotismul nu aparțin sferei „noțiunilor conștiente și raționate” (Patria și patriotismul”). Ca realitate psihologică, patria preexistă – crede oratorul – educației patriotice și ne însoțește pretutindeni. Este evident că nu conformitatea cu teoria îl interesează. Teza frumosului său discurs din 24 ianuarie 1915 e aceea a necesității de a se realiza o unitate românească pe deasupra deosebirilor sociale și politice. Aici Delavrancea copleșește prin căldura frazelor hortative, prin priceperea de a-și asocia auditoriul la visul său cel mare de întregire a neamului. Rareori, poate doar în dramele sale istorice, se mai auziseră vorbe atît de emoționante despre eternitatea patriei: „Patria nu e pămîntul pe care trăim din întîmplare, ci e pămîntul plămădit cu sîngele și întărit cu oasele înaintașilor noștri. (…) Generațiile ies una din alta și se duc pe rînd, numai obîrșia stă pe lume ca o matcă fără sfîrșit! (…) În noi trăiesc morții noștri, în voi vom trăi noi, voi veți trăi în urmașii voștri. Or ce-am face, nu scăpăm de legea de aramă care ne apleacă fatal în fața trecutului”. În sfîrșit, se adeveri mai vechea afirmație a lui Delavrancea, că în chestiuni naționale sentimentalitatea populară e hotărîtoare. La 14 august 1916, România, care se aliase cu țările Antantei și cu Italia, declară război Austro-Ungariei.
Pe front situația devine îngrijorătoare, campania din toamna anului 1916 încheindu-se cu mari pierderi. Delavrancea, care vroise războiul, trece prin momente sufletești dificile. Speră totuși în redresarea situației: „Nădejdea e – scrie el soției, Marya Delavrancea – în țăranul nostru, în sfîntul nostru țăran”. Pe această convingere se înalță ultimele sale discursuri: „Pămînt și drepturi…”, rostit la 9 iunie 1917, și un altul rostit înaintea armistițiului din 1918, prin care își anunța demisia din funcția de ministru al „guvernului apărării naționale” condus de I. Brătianu. Stăruitor, el reușește în urma primului discurs să influențeze atitudinea unor membri marcanți ai partidului conservator, care la dezbateri se arătase ostili proiectelor de reformă agrară și electorală. A fost cel mai important succes al carierei sale de parlamentar, cel mai de sus și ca artă retorică. Simțind nevoia „să se îndreptățească pe sine însuși înainte de a îndreptății pe alții” (N. Iorga), a făcut aici, cu amărăciune, dar și cu mulțumirea că slujise o idee mare, istoria vieții sale de politician: „Pe mine m-a atras îndeosebi chestia națională. Chestia națională este puterea vie de viață, trecută din generație în generație. Eu sînt un biet om, nu cu idei fixe – și nu întrebuințez cuvintele acestea în înțelesul psihologic școlăresc – ci cu o singură idee fixă: chestia națională. Mai tot ce am gîndit, ce-am scris, ce-am vorbit au pornit de la și pentru această idee”. Acestui chip al oratorului, amintind prin tendința persuasivă de un Mirabeau sau de un Mihail Kogălniceanu, îi urmează chipul său indignat, aspru, comparabil, între oratorii lumii, doar cu al lui O’Connel în „Despre situația Irlandei”. În discursul din ianuarie 1918, lucrurile sînt spuse fără o preparație specială. Delavrancea combate intenția lui I. Brătianu și a altor politicieni de a intra în tratative cu dușmanul și de a accepta o pace separată. „Ce să facem? Care e părerea mea? Este următoarea: să rezistăm retrăgîndu-ne. Să rezistăm ca niște bărbați, să rezistăm eroic”. Era o solicitare nepotrivită cu spiritul public de atunci, dar o solicitare elocventă pentru caracterul loial al marelui orator.
Lasă un răspuns