Din jurnalul lunii trecute
Octombrie. Am început cursurile și seminariile. „Fac”, între altele, ca și în anii precedenți, literatură veche. Apar în fața unor tineri care n-au habar aproape deloc ce e asta. În liceu le-a fost „predată” în mod expeditiv, fără atașament. Puși acum în situația să citească o predică de Varlaam, cîteva „zaceale” din letopisețul lui Miron Costin sau un psalm de Dosoftei, constat că n-au răbdare. Caută calea cea mai scurtă, ocolesc cuvîntul necunoscut, trec peste cea ce ar trebui să provoace întrebări. Se uită contrariați la mine cînd le spun că e nevoie de un alt fel de a citi: lent, interogativ, sensibil, cu întoarceri și cu popasuri pentru verificări sau pentru reflecții. Minuțios, cumpănind atent litera și spiritul. Un paragraf – o oră. Eu înțeleg lectura ca formă de curiozitate multiplă: o carte mă stimulează să mai deschid cîteva, să mă simt ca la un banchet, îndemnat să gust și de aici, și de colo. Pînă să ajungi la răsfăț, lectura e însă o muncă, adesea încordată. Cei din generațiile precedente își dădeau seama mai bine de asta. În anticariate sau în bibliotecile publice, am găsit, nu o dată, cărți care la sfîrșit aveau însemnarea: „Citită de mine, cutare”. Ce altceva denotă ea decît satisfacția unei biruințe, a unui drum parcurs pînă la capăt, a unei strădanii încheiate cu o bucurie? Liceul a scos din tinerii noștri niște „viteziști”. Îndopați de mici cu „comentarii”, trag cît pot de repede să ajungă la „idei”, ignorînd literatura ce le-a provocat. Pofta de a gusta cuvintele, de a vedea dacă sînt dulci sau amare, sonore sau opace, li s-a diminuat, ca și cea de a coborî la etimologii, care lipsește cu desăvîrșire. Deși pare bizar, azi poți termina „Literele” fără a dobîndi deprinderi filologice. Spun lucrurile astea de ani de zile, nereușind altceva decît să trec în ochii multora drept demodat. Din păcate, zeci de exemple îmi dau dreptate.
S-a discutat și încă se discută despre „Legea Pruteanu”. Au ieșit la bătaie, s-o combată și s-o ridiculizeze, suspect de mulți inși, unii calificați pentru o discuție lingvistică, alții, vorba lui Ion Budai Deleanu, „lăieți, goleți, droaie”, de dragul arțagului. În nu puțini, am simțit fie antipatia, fie gelozia față de legiuitor. Eu nu l-am cunoscut direct, dar știu că e un om cu o largă pregătire literară și cu o minte iute. Are – ce-i drept – și o notă histrionică în comportament, care e totuși mai ușor de suportat decît a altora. Dintre replicele care i se s-au dat, unele sînt, ierte-mi-se violența aprecierii, stupide sau fără nici un strop de haz. Auzi colea: „Legea Pruteanu se opune dezvoltării comerțului privat!”. Întrebarea e: sîntem în fața unei probleme reale sau a uneia false? Alarme privitoare la degradarea limbii au mai existat. Acum cînd scriu, am pe masa mea de lucru un număr din 1937 al revistei „Caiete săptămînale” ce se deschide cu un articol despre „Limba nostră cea de toate zilele”. Autorul, Eug. Herovanu, memorialistul de mai tîrziu, citează invitația pe care a primit-o de la rectorul Universității din București, cu trei ani înainte deci în 1934, fără s-o fi putut onora, de a participa la o consfătuire pe această temă. Era formulată dramatic: „Stimate domn, ați constatat desigur și D-vs halul de plîns în care a ajuns limba noastră, stîlcită și batjocorită de mulți scriitori și gazetari, de administrațiuni, de negustori, de direcțiile cinematografelor, etc. Dacă nu vom lua măsuri urgente, în curînd graiul nostru va ajunge de nerecunoscut, cutropit de barbarisme, iar noi vom fi răspunzători față de urmașii noștri”. Ei, se va zice, în ciuda unor atare lamentări, limba nu s-a „descompus”, a rezistat, a evoluat. Oricît de paradoxal ar suna, trebuie subliniat că „starea deplorabilă” la care se referă invitația citată mai sus a fost vindecată prin regimul sever din deceniile postbelice, cînd, vrînd-nevrînd, responsabilitatea față de cuvîntul rostit sau scris a fost adesea vecină cu teama. Temerii de a nu greși îi datorăm traduceri de o excelentă calitate, ediții foarte bune, publicații cu grad înalt de acuratețe. Celor care nu știu și celor care au uitat, le amintesc că la sfîrșitul anilor 50 și începutul anilor 60, au fost ample discuții despre „limba literară” și despre „munca literară”, cu ecouri puternice, vii, prelungi. Rubricile de note ale revistelor sancționau prompt neglijențele și excesele. În polemici, argumentul decisiv, pentru îngenuncherea adversarului, era cel despre necunoașterea limbii și stilului. După 1990, alături de alte imagini ale „haosului”, o avem și pe cea a haosului lingvistic, mai ales lexical. Situația e mult mai gravă decît cea din perioada interbelică. Presiunea răului e mai mare și rezistența față de el mai redusă. Ne deromânizăm voluntar, în masă. Un nărav rău vechi (s-a oprit asupra lui, printre primii, Alecsandri), acutizat de impulsuri și tentații noi. Odinioară „străinomania” putea fi observată doar la protipendadă. Azi xenofilia fără limite și criterii e o trăsătură de generație, nu de categorie socială. Oriunde te întorci dai peste maimuțăreală și afectare. „I see”, „uau”, „cool”, „super” au ajuns pe limba nici cui nu puteai să crezi. În Bacău, sînt străzi unde, pentru lectura firmelor, ai nevoie de un dicționar poliglot. Pe una, de nici treizeci de metri, ți se cere să știi ce înseamnă „subway”, „old foggy”, „fair- play”, „corleone” etc. Orice budă se numește „mini market”. E necesar și dicționarul de argou. În zona „Orizont”, avem, de pildă, magazinul „Bengoss” (neaparăt cu doi s). Oscilăm între plagiat și extravaganță. Priviți trotuarul. Ne îmbrăcăm cu haine second hand (cu etichete din toate punctele cardinale, despre unele nici nu știm ce vor să zică) și gîndim second hand, în politică, în economie și în zeci de alte domenii. E atîta nefiresc și atîta îndărătnicie în jurul nostru, încît îmi vine să cred că gestul de a protesta împotriva lor e inutil. În loc să mobilizeze, naște zîmbete. Prin urmare, chiar dacă va fi promulgată, în acest climat, legea de apărare a limbii române nu are șanse să se impună. Cum nu s-au impus nici altele.
P.S.: Textul Cronicii TV de sîmbătă, 2 noiembrie, a fost denaturat grav, în mai multe locuri, prin omiterea unor cuvinte sau fraze. Spouneam: „(George Soros) a vorbit despre S.O.N. (Soros Open Network), dar fără aerul că-și face reclamă. S-a definit ca «un maț lung, care înghite și elimină foarte mulți bani»”. Și a ieșit: „a vorbit ca «un maț lung, care înghite și elimină foarte mulți bani »”. Lauda a fost virată, astfel, spre insultă și pamflet, ceea ce nu a fost în intenția mea.
Lasă un răspuns