Ce sîntem?
Sînt întrebări care trebuie repetate periodic, mai ales cînd te afli la o răspîntie. Una dintre ele e cea din titlu. Cîteodată ne convine și ne place să spunem că sîntem traci, datorită vechimii, vigorii și „înaltei spiritualități” a acestora. Alteori, daci sau geți (ceea ce-i totuna) și cităm cu încîntare prima parte, laudativă, a caracterizării făcute de Herodot geților: „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. De la Dimitrie Cantemir încoace, dar mai ales de la Școala Ardeleană, zicem că sîntem romani. Român – roman e o paradigmă, mai mult: o axiomă, a istoriografiei noastre. În cuvîntul introductiv la „Scurtă cunoștință a istoriei românilor”, Samuil Micu își îndeamnă cititorii „a fi oameni români, adecă desăvîrșit, că mult iaste a fi român, cum învățăm de la însuși Pavel apostolul, carele măcar că era din sămînță jidov, tot se lăuda și cinste-și ținea, că încai cu numirea iaste născut roman”. Cu variații de accent, această teză a stat mereu în fața noastră, atît în momentele de exaltare, cît și în cele de autodenigrare.
Romanitatea e mult mai convingătoare lingvistic decît genetic. A fost imposibil ca dacii, în număr de – se zice – șase milioane, să fie exterminați în războiul din 105 – 106 și după aceea. Apoi, coloniștii nu erau numai din Italia, ci „ex toto orbe romano”, din toată lumea romană. Ulterior, pe aceste locuri au năvălit barbarii, care s-au aruncat unii asupra altora: goții, hunii, gepizii, avarii, slavii. Referitor la raporturile lor cu populația autohtonă, unii cercetători au susținut teza imobilismului, a minimei comunicări între grupurile etnice, alții pe cea a apropierii dintre ele. Istoricii – susține Haralambie Mihăescu, autorul unei lucrări fundamentale despre „Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman” și unul dintre colaboratorii la volumul IV din „Fontes historiae daco – romane”- „au exagerat calamitățile aduse de populațiile migratoare, fără îndoială reale la primele contacte, dar mult mai tolerabile după aceea. La noi fiecare dura în medie cel puțin un secol, timp îndestulător pentru acomodare și întrepătrundere etnică”.
Lingvistic, deși n-a scăpat necontestată, romanitatea se sprijină pe cîteva argumente. Primul e că ne numim „români”. După decretul lui Caracalla (212), indiferent de provincie, locuitorii imperiului au devenit cetățeni romani. „Civis romanus sum” putea să spună fiecare cu mîndrie. Dintre toate populațiile romanizate, doar noi și cei din sudul Dunării (armânii, istroromânii) am păstrat acest nume. În prima parte a așa – numitei „Cronici moldo- ruse” (de la începutul secolului al XVI-lea) se află o legendă în care sînt pomeniți frații eponimi (cei ce dau numele unei țări) Roman și Vlahta. „Amintirea lor – a remarcat, în „Romanitatea românilor/ Istoria unei idei”, Adolf Armbruster, cercetătorul decedat cu un an în urmă într-un accident de circulație – e indiciul unei stări de spirit populare transpuse în cronică de un anonim. Cu aceasta aflăm și în societatea românească concretizarea unui fond legendar comun Europei antice și medievale: așezarea la originea popoarelor a doi frați (două exemple celebre: Romulus și Remus, Ceh și Leh). Originalitatea varianteui românești a acestei teme generale rezultă din ingenioasa îmbinare, de către cronicar, a celor două denumiri ale românilor: cea internă (român) și cea externă (vlah)”. Alt argument al romanității îl constituie cuvintele ce alcătuiesc fondul principal al vocabularului, adică acelea care se referă la părțile corpului, la familie, la mediul înconjurător, la ocupațiile esențiale, la religie. Demonstrația poate fi făcută (în felul lui G. Călinescu sau, mai încoace, Iosif Constantin Drăgan și Ion Rotaru), prin cîteva propoziții simple ale unei compuneri ad-hoc. Românul are țară (terra), un pămînt (pavimentum) al său, la sat (fossatum), pe care îl ară (arare), îl seamănă (seminare), cu grîu (granum), de unde, după ce-l seceră (lat. pop. sicilare) și-l treieră (tribulare), își scoate (excotere/ executare) pîinea (panis). Pe lîngă casă (casa) are (habere) o vacă (vacca), oi (ovis), o capră (capra), un cal (caballus), găini (gallina) etc, cu care lucrează (lucubrare) ori de la care obține lapte (lac- lactis), carne (caro-carnis), ouă (ovan). Din fîntînă (fontana) ia apă (aqua) ca să bea (bibere) ori ca să ude (udare) legumele (legumen): ceapă (caepa), ai (alium „usturoi”), ridichi (radicula), pepeni (pepo-pepenis). Lîngă sat e adesea pădurea (padule) de fag (fagus), de ulm (ulmus), de frasin (fraxinus). Românul e creștin (christianus), crede (credere) în Dumnezeu (domine deus), duminica (dies domenica) merge (mergere) la biserică (basilica), se închină (inclinare), își face cruce (crux- crucis), se roagă (rogare), uneori se cuminică (comminicare/ communicare), ascultă (ascultare/ auscultare) cuvîntul (conventum) preotului (presbiterium), care-l unge (ungere) la inimă (anima), astfel devine mai bun (bonus), om (homo) deplin (de-plin plenus).
Legați prin felul lor de viață de locurile natale, românii ajung, aci, de la un timp, o „insulă de latinitate”, rezistentă, în mod miraculos, la asalturile unor influențe venite din toate punctele cardinale : slavă (bulgară), polonă, turcească, maghiară, grecească, rusă etc. Unele din acestea ne-au acoperit de-a binele a, de pildă slavonismul, despre efectele căruia opiniile sînt împărțite: „a fost expresia spirituală adecvată” a stadiului simplu și patriarhial al dezvoltării noastre istorice din secolele XII-XVII (P. P. Panaitescu), „ne-a asigurat coeziunea și solidaritatea neamului” (N. Cartojan), dar și ne-a apăsat „ca un munte” (A. D. Xenopol), ne-a împiedicat evoluția culturală (N. Iorga), „a întîrziat apariția textelor române” (G. Călinescu), „ne-a izolat în bună parte de marile frămîntări culturale ale Apusului” (N. Cartojan).
Cum se reflectă originea (cu adaosurile și modelările ei ulterioare) în spiritualitatea noastră? Ne comportăm ca niște urmași ai romanilor sau ca niște orientali? Acesta e un alt subiect asupra căruia trebuie (deși s-a făcut de nenumărate ori) de reflectat. De ce? Pentru că percepția lui se modifică de la o epocă la alta, iar uneori chiar la intervale mai scurte. Apoi, pentru că, datorită felului sentențios și nu o dată paradoxal în care sînt formulate, definițiile privitoare la firea, la „profilul spritual” al poporului nostru prind, fac carieră; lumea le citează fără a mai ține seama dacă sînt adevărate sau ba. Mai ales azi, cînd tentația extrapolării unor cazuri izolate și a generalizărilor șocante o are aproape oricare băiat intrat de curînd în gazetărie. Se uită (sau nu se știe) avertismentul lui Constantin Rădulescu – Motru (care, în „Sufletul neamului românesc”, a abordat curajos, deloc concesiv, problema caracterizării lui) că, cercetarea „calității bune și defectelor” unui popor este „o serioasă operă de știință”, că „intenția bună de a-ți preamări neamul nu are ce căuta aici” și „cu atît mai puțin intenția cealaltă de a-ți micșora neamul”. Din vasta literatură a acestei probleme, mă opresc (spațiul nu-mi permite mai mult) la următorul fragment din „Fenomenul românesc”, de Mihai Ralea, care cuprinde o disociere importantă: „Adaptabilitatea (calitate foarte lăudată printre conaționali – n.m.) e o sabie cu două tăișuri. Ea poate însemna evoluție, inteligență, finețe, suplețe, progres, după cum poate însemna lașitate, duplicitate, șiretenie, superficialitate. În ea se găsesc conținute virtual și posibilitățile de progres și cele de decadență. Totul va depinde de directiva culturală, socială și morală care va fi imprimată poporului nostru de conducătorii săi. Destinul care ne așteaptă e astfel dublu”. Cînd Ralea a scris frazele citate mai sus eram la o altă răspîntie a istoriei.
Lasă un răspuns