Constantin CĂLIN
Deși am mai scris despre greșelile de tipar, izvorul lor continuă să mă uimească. Într-un articol publicat săptămîna trecută, vorbeam despre niște profesori cărora viața le-a oferit, tardiv, „o șansă oneroasă”, adică pe cît de bună (căci le schimba statutul de profesori de liceu în cel de universitari), pe atît de grea, de împovărătoare, astfel că abia puteau să-i facă față. Spre stupefacția mea, a ieșit, probabil pentru rimă, că, dimpotrivă, li s-a dat „o șansă generoasă”! De obicei, greșelile de tipar îl trimit pe cititor în cu totul altă parte decît a intenționat autorul. Lauda e transformată în insultă, eleganța în vulgaritate, și așa mai departe. În destule cazuri (nu însă și în cel de mai sus) se poate bănui că ele nu sînt chiar accidentale, ci provin, uneori, din proasta dispoziție a zețarului, care are momentele lui de saturație, sau, alteori, de înclinația sa de a corupe cuvîntul și de a se amuza într-un fel pervers. Vrea să șicanez sau să încerce vigilența corectorului, apoi uită de „strîmba” ori „șopîrla” ce a băgat, și dacă acela n-o observă, ele rămîn pînă în forma finală a textului. Iată un exemplu întîlnit într-un roman interbelic, Purgatoriul de Corneliu Moldovanu, a cărui lectură, din rațiuni documentare, a trebuit s-o fac recent: „Popa Bălan, cu ochii holbați prin ochelarii prinși după ureche și cu gura căcată (subl. mea) în semn de mare atenție, în vreme ce se scobea cu un deget în nas, citea o gazetă ascunsă în scoarțele Evangheliei”. (vol. 1, p.97). Grosolănia ar putea avea, dacă nu o scuză, o explicație: antipatia tipografului față de personaj: popa e un ipocrit, dar alte cîteva greșeli de același fel trădează intenția vicioasă a celui care le-a comis. Cel mai adesea însă principalul motiv al greșelilor de tipar e lipsa de concentrare. Cînd mintea umblă aiurea, sînt posibile tot felul de „minuni”. Ieri am primit de la cineva un șpalt în care lui Mogorogea, cunoacutul personaj din Creangă, i s-a făcut o hilară schimbare de sex, fiind numit Mogorogeta. Mergînd pe aceeași linie a metamorfozelor, culegătorul a transformat numele scriitorului american Kurt Vonnegut Jr. în etichetă de patiserie (Vonegust), iar pe cel al lingvistului ceh C. I. Jirecek în poreclă (Javrek). Mai încolo, comiliton (tovarăș de arme sau idei) a devenit camilton, interviu-interior etc. Pînă și cuvîntul greșeală a fost mutilat, de parcă ar fi ieșit din gura unui peitic: gresauă.
În multe situații, însă, ceea ce trece drept greșeală de tipar nu-i altceva decît forma veche a unui cuvînt. În Purgatoriul din care am citat mai sus, există și următoarea frază: „(Sanda Rareș) nu cunoște nici punctul de sprijin al acestui joc primejdios de trampulină ( subl. m.), nici rostul fatal al acestei cumpene care se înclină, cînd într-o parte cînd în alta, fără impuls și fără logică”. (vol.1, p.164). Despre ce e vorba? Eroina, femeie măritată, pendulează interminabil, agasant, între un vechi prieten, tip de Don Juan (cu nume sugestiv: Monta) și un prieten nou, pe care îl prețuiește pentru talentul și înțelepciunea sa (Trestian) . Degeaba se vor fi hlizit unii, aci nu mai e vorba de o impertinență: trambulina vine din italianul trampolino . De asemenea, alteori, ceea ce se presupune a fi greșeală de tipar e improprietatea, gafa sau lapsusul autorului. Iată un caz: în „Notele și comentariile” la Cartea românească de învățătură (Chișinău, Ed. Hyperion, 1991), ediție difuzată și la noi , de care mă servesc la seminarii, se spune: „Ghetsimania. Localitate populară nu prea mare și cu livadă în apropierea Ierusalimului, la poalele Muntelui de Ulei (subl. m.), unde se se refugia adesea Salvatorul și unde a suferit chinuri insuportabile cînd a fost trădat”. (p. 575) Cititorul, care a văzut în sute de texte denumirea de Muntele Măslinilor, tresare contrariat. De ce această diferență? Simplu: cel care a alcătuit nota s-a bazat pe un dicționar enciclopedic rusesc, de unde a tradus fară prea mare atenție. În rusă maslo înseamnă atît „ulei”, cît și „măslină” (olivă). Și s-a oprit la primul sens, procopsindu-ne cu Muntele de Ulei, configurație geografică imposibilă. Gafe (de proporții variabile) și lapsusuri se întîmplă cîteodată și la „case mari”, cu credit nelimitat. De pildă, într-o pagină din Jurnalul lui Alice Voinescu (scriere, altminteri, remarcabilă) se arată: „Îmi spunea părintele Chiriță, cam ofuscat la telefon că l-a atacat (Iorga) și că (acesta) nu pricepe nimic din ortodoxie. O fi așa. Dar cînd a citat din psalmii (subl. m.) lui Varlaam, retrăia tragedia războiului de la 1916 și îi da o semnificație eternă, deci religioasă, care m-a emoționat adînc, mai mult ca o predică”. (p. 171 ) . Autoarea, eminentă profesoară și eseistă, confundă pe Dosoftei (traducătorul Psaltirii în versuri) cu Varlaam, care n-a scris psalmi, ci cazanii, așadar predici! Deși frapantă, inadvertența n-a fost corectată de editor. Acesta ar fi trebuit să se îndoiască și de faptul dacă articolul de Iorga la care se face aluzie e din 1916 sau e, cum cred, din 1917. Dar un atare gen de vigilență nu prea se mai întîlnește azi. Se merge înainte pe ideea că mulți văd, puțini pricep”. În cărți și ziare, cînd se produc, greșelile sînt ocultate, iar erate se dau doar la cererea expresă a cîte unui autor scrupulos. O asemenea toleranță e contrară însă spiritului care a contribuit la civilizația scrisului.
P.S.: Celor care, eventual,vor strîmba din nas la exempulul scos din Purgatoriul, am să le amintesc unul la fel de rău mirositor, dat de Caragiale în cea mai scurtă schiță a sa (de numai trei rînduri) intitulată chiar Greșeală de tipar: „Dintr-un roman: « … mobilele prețioase ale bătrînului și nobilului castel, odinioară atît de strălucit și somptuos, erau toate urinate (subl. aut. )»…” (Opere, vol. 3, p. 408 )
Lasă un răspuns