Constantin CĂLIN
La sfîrșitul acestei săptămîni va avea loc festivalul literar „G. Bacovia”. Mi-am obișnuit cititorii rubricilor pe care le-am deținut în presa locală să fiu prezent, de fiecare dată, cu un articol, la acest eveniment. Este un gen de convenție de care, atîta vreme cît mai am ce spune despre poet, nu mă derobez. Întotdeauna se ivește însă o dificultate: aceea de a alege dintre mai multe subiecte pe cel mai puțin frecventat. De data asta m-am oprit la cuvîntul „fior”.
Fior „este un derivat imediat de la verbul înfiorare”, care, la rîndul său, își are originea îndepărtată, spune un lingvist, într-un „infebrure” neatestat. Înfioarea e însă, adesea, o febră rece, o tresărire fizică și mentală cu reverberații în întreg corpul. Apare spontan, la contactul cu un fenomen („Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”), cu o persoană sau cu un gînd, toate neașteptate. Fiorii surprind, trezesc, mobilizează, împrospătează. Cuvîntul se întîlnește rar la autorii vechi, neobișnuiți să privească în interiorul ființei lor. Drumul lui în poezia românească începe de la Ion Heliade Rădulescu, care-l folosește în traducerea „Imnului la durere” de A. de Lamartine: „Înc-o dată, o, durere, de afli loc, mai izbește!/ Inima mea sîngerînd te urăște…-ți mulțumește/ Putere ce nu mai știe a plînge sau a ierta!/ Ochi-mi n-au, nu mai au încă lacrimă de a-ți vărsa./ Ci poate se află-n mine vro mai sonoră fioare/ Care să se zvîrcolească subt cătarea-ți cercătoare”. Ulterior, fiorii fac parte din modul de a simți al celor mai mulți dintre romantrici. Cu efect instantaneu, acțiunea lor modifică reacțiile individuale sau de grup, cum se întîmplă în aceste versuri de Grigore H. Grandea: „Dar un fior d-odată mulțimea o coprinse./Cum valurile mărei, de vînturi iuți împinse,/ Merg de se sparg de țărmuri, ea se-ndesă gemînd/ Spre porțile grădinei (în care se ivise o femeie „frumoasă ca păcatul”- n.m), în cale tot spărgînd”. Chiar și pentru Eminescu, erotica e cea mai vie sursă de fiori: „Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strîngerii în brață,/ Pe veci pierduto, vecinic adorato!”. După el, Vlahuță dă cuvîntului o valoare psihologică, grație căreia prinde din ce în ce mai mult: ” Ce dor trebui să te cuprindă/ De dragostile din povești/ Cînd te privești toată-n oglindă/ Și vezi cît de frumoasă ești!… / Cînd singură parcă te sperii/ De patima ochilor tăi, /Ce ard de farmecul durerii, /În spasmul visului dintîi. /Căci ești în vîrsta cînd fioruri/ te apucă-așa, ca din senin,/ Cînd te frămîntă mii de doruri,/ Și nici nu știi de unde-ți vin…”. În romanul „Dan”, fiorii ating conștiința în modul cel mai dramatic: „Toate aceste chipuri (de oameni pe care i-a cunoscut, buni și răi- n.m) îi apăreau simultan, în scăpărări ciudate de lumină, cari dedeau conștiinții lui fioruri de o spaimă neexplicabilă, îl umpleau de-o neliniște și de-o durere surdă”. Pentru contemporanii mai tineri ai lui Vlahuță cuvîntul sună ademenitor, întrucît îl asociază cu misterul. Unul din cei care recurge foarte des la el e Octavian Goga, care-l pune drept titlu unui poem dedicat nopții și încheiat printr-un zîmbet: „De ce, neînțeleasă noapte, /Ți-ai stîns luminile din cer,/ De unde ai mai multe șoapte/ Ș-un mai nepriceput mister?…// De ce tresai înfiorată/ Cînd pe deasupra noastră zbori,/ De ce ești mai întunecată/ Acuma ca de alteori?…// Simt un fior care mă fură: / Pe semne-acum în noaptea asta,/ pe-un crai viteaz cu barbă sură/ L-a înșelat întîi nevasta…”. În aceeași perioadă (adică între 1907 și 1910), fiorii intră și în lexicul poetic al lui Topîrceanu, ca agenți ai schimbării ori ca semne ale unor emoții mai adînci: „Dar ce fior prin noapte trece./ Șoptesc copacii îngroziți./ un tainic murmur- ca o apă- / Coboară-n codrii adormiți.// Vin freamăte nelămurite, / Prevestitoare de furtună, ? Și nouri vineți colo-n zare,/ Deasupra munților s-adună…”. Cuvîntul e prezent și la prozatorii epocii: la Sadoveanu, care publică o povestire cu titlul „Fiorul”, la Hortensia Papadat Bengescu, la Gala Galaction. Tot acum îl utilizează prima dată și Bacovia în „Matinală”: „Aurora violetă/ Plouă rouă de culori- / Venus, plină de fiori,/ Pare-o vie violetă”. La poetul băcăuan, fiorii au, în situația de mai sus, cît și în alte două încă, o putere transfiguratoare. Vin, de exemplu în „Fanfară”, în urma unei excitații în trepte, împinsă pînă la exaltare: „Ce tristă operă cînta/ fanfara militară/ tîrziu, în noapte, la grădină…/ Și tot orașul întrista,/ fanfara militară.// Plîngeam și rătăceam pe stradă/ În noaptea vastă și senină;/ Și-atît de goală era strada-/ De-amanți grădina era plină.// Orașul luminat electric/ Dădea fiori de nebunie-/ Era o noapte de septembrie,/ Atît de rece și pustie/ Sau apar, precum în „Crize”, mai din scurt, provocați de o simplă mișcare, resimțită însă ca un șoc, din cauza unor gînduri care, fără îndoială, îl preocupau: „Tristă, după un copac, pe cîmp/ Stă luna palidă pustie-/ De vînt se clatină copacul-/Și simt fiori de nebunie.// O umbră mormăind pășește…/ E om… atît, și e destul/ Și-acum ne-om gîtui tovarăși: /El- om flămînd, eu- om sătul”. Fiorul e uneori, ca mai sus simțit, alteori e doar imaginat, sugerează, direct sau indirect, ambigu, un regret („Parfumul rozelor ude,/ Tomnatic suspin,/ În zori, în tăcutele trude,/ Te cheamă pe tine, puțin.// O tristă poemă de foi/ Îmi spune-o poveste de noi…/- Adio, pustiu, și fior./ Va fi poate-odată, amor”. „Romanță” sau o dorință („fereastra e-o poemă de plumb, și de scîntei…/ O zi de promoroacă în cameră pătrunde…/ Sirenele de muncă vibrează, plîngător;/ Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței,/ Și de fior…/ – Unde… unde?!” „-Dialog de iarnă”). Fiorul ca promisiune de dragoste.
Lasă un răspuns