VARIETĂȚI CRITICE Despre grași și grăsime

Constantin CĂLIN

Cînd citești Psalmii, nu poți să nu remarci frecvența comparațiilor și metaforelor în care apar cuvintele „gras”, „grăsime” și sinonimele lor.

Grăsimea înseamnă, mai întîi, fertilitate, fecunditate, prosperitate: „Vei binecuvînta cununa anului bunătății Tale – se adresează David lui Dumnezeu – și cîmpiile Tale se vor umple de roade grase. / Îngrășa-se-vor pășunile pustiei și cu bucurie dealurile se vor încinge”. (Ps. 64, 12-13). Adică va fi bogăție, opulență, belșug. Grăsimea înseamnă promisiunea unui bine viitor: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale și din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei”. (Ps. 35, 8), a binelui care te entuziasmează, te face efervescent, cum rezultă din cea mai recentă traducere a aceluiași psalm: „Oameni și dobitoace vei mîntui Tu, Doamne; cît ai înmulțit mila Ta, Dumnezeule, fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui, din grăsimea casei Tale îi vei îmbăta și din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa”. Grăsimea înseamnă deplinătate, plăcerea împinsă pînă la saturație: „Ca de seu și de grăsime să se sature sufletul meu și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”. (Ps. 62,6). Într-o „cîntare de mulțumire” , profetul Isaia scrie: „Și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase, un ospăț cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite!” (25,6). Pentru că cere băutură, grăsimea e baza dispoziției convivilor: „…și aduceți vițelul cel gras și-l giunghiați pri îns să mîncăm și să ne veselim”, strigă către „robii” săi tatăl bucuros de întoarcerea „fiului risipitor”. (Varlaam, „Cazania”, ed. 1991, p. 28). Omul crede că însuși Dumnezeu primește mai bine „jertfa grasă”, consistentă, care arde cu flacără înaltă: „Iară eu îți dvoresc (slujesc – n.m.) înainte, /Ca un maslin rodit , Doamne svinte, / Că nu-ț lipsăsc din svînta ta casă/ Cu făgadă și cu jărtvă grasă”. (Dosoftei, Ps. 51). „Jărtfa grasă” e expresia celei mai devotate mulțumiri.

Dintre grăsimi, în textele religioase, des pomenit e untdelemnul, lubrefiant indispensabil vieții, a cărui lipsă e resimțită dureros: „Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului”. (Ps. 108, 23). Trupul uns, ca de altfel și lucrurile, se păstrează sănătos, trăiește, funcționează mai mult: „Se va înălța puterea mea ca a inorogului și bătrînețile unse din belșug”. (Ps. 91, 10). Untdelemnul pătrunde în oase sau dă strălucire și netezime feței (Ps. 108; Ps. 103). Îl întrebuințează atît cei buni, cît și cei răi: „Certa-mă-va dreptul cu milă și mă va mustra, iar untdelemnul păcătoșilor să nu ungă capul meu”. (Ps.140, 5). Însă untdelemnul despre care se vorbește de cele mai multe ori în psalmi e „untdelemnul bucuriei”, al consacrării, al „pomăzuirii”: „oloi scump” (Dosoftei, Ps. 22), „oloi de-mpărăție”. (Idem, Ps. 88). Fiii lui Core îl laudă în felul următor pe „Împărat”: „Iubit-ai dreptatea și ai urît fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decît pe părtașii Tăi”. (Ps. 44, 9). Untdelemn care – se cuvine adăugat – conferă – evident, simbolic – putere și demnitate.

Dar cuvîntul grăsime are – chiar foarte des – un sens negativ. Înseamnă nepăsare, aroganță, vanitate: „Vrăjmașii mei sufletul meu l-au cuprins; Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mîndrie”. (Ps. 16, 9-10). În alte traduceri: „s-au îngrădit”, „s-au închis” în grăsimea lor. Nu le pasă de nimic, nu-i tulbură nimic. Răutatea le priește: „Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decît le dorește inima”. (Ps. 73, 7, în „Noul Testament și Psalmii”, Ed. GVB, 1990). Principalul element de contrast între cei drepți și cei mîndri îl constituie nesimțirea acestora din urmă: „Închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat”. (Ps. 118,70). Îngrășarea are – observăm și azi – consecințe asupra comportamentului, care deviază în ingratitudine și impertinență: „A mîncat Iacov, s-a îngrășat Israel și s-a făcut îndărătnic; îngrășatu-s-a, îngroșatu-s-a și s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, cel ce l-a făcut și a disprețuit cetatea mîntuirii sale”. (Deuteronomul 32, 15).

Însă dacă pentru scriitorii biblici grăsimea afectează doar inima, locul sensibilității, pentru cei laici, îndeosebi pentru moderni, ea este nocivă și pentru creier, centrul inteligenței. În schița „El și Ea”, de Cehov, un bărbat își caracterizează soția, o actriță, pe care a început să o deteste, în termeni ca aceștia: „E deșteaptă, dar mintea nu-i este îndeajuns de cultivată. Creierul ei și-a pierdut de mult elasticitatea: s-a acoperit cu un strat de grăsime și zace în amorțeală”. („Opere”, I, ed. 1986, p. 257). Un alt exemplu: terminat, cu simțurile tocite „din lenevie, din indolență, din snobism, din mîndrie și din prejudecată”, scriitorul din nuvela „Zăpezile din Kilimanjaro”, de Hemingway, mărturisește că a venit la vînătoare în Africa, crezînd „că într-un fel sau altul avea să dea jos grăsimea care i se grămădise pe suflet, tot așa cum boxerul se duce în munți să se antreneze, ca să topească grăsimea de pe el”. (v. „Cîștigătorul nu ia nimic”, p. 223). De ce? Pentru că sufletul invadat de grăsime nu mai e receptiv, nu mai reacționează critic și autocritic, se acomodează lesne cu toți și cu toate. Nu numai că nu se poate înnoi, dar se mortifică, își pierde acuitatea și vivacitatea.

Dicționarul arată că latinescul „crassus” înseamnă gros, des, gras, prost”. Două dintre aceste vorbe au făcut pereche mergînd mereu împreună: „gras și gros” sau „gros și gras”. La întîlnim în texte din diferite epoci, privitor la aspectele fizice sau la cele morale ale unor persoane. Iisus – exemplu extras din „Cazania” lui Varlaam – îl laudă astfel pe Petru pentru că a intuit în El Hristosul, zicîndu-i: „Fericit ești tu, Simone, feciorul lui Iona, că nu ești gras și gros la mente ca ceștealalți”, adică precum cei care spuneau că e Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia. Disprețul pentru cel „gras și gros” e o atitudine larg răspîndită în întreg secolul al XIX-lea, cînd devine un clișeu antiburghez sau desemnează pe insul necioplit, barbar, mojic. Pentru Constantin Negruzzi, de pildă, „provințialul” e „cel mai adese gros și gras”. („Opere”, I, p. 243). Același autor inventează, în „Scrisoarea V (Iepurărie)”, cuvîntul „grosoman”. (Ibidem, p. 225). În două versuri din „Despre laude”, Anton Pann surprinde și el un asemenea tip, față de care recomandă prudență: „E gros la ceafă, are de ros/ Are cheag la inimă (chimirul)”. (v. „Povestea vorbii”, ed. 1991, p. 484). La Eminescu, „ceafa groasă” au „bulgăroii”, românii recenți, parveniți: „Și apoi în Sfatul țării se adun’ să se admire/ Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire./ Toate mutrele acestea sînt pretinse de Roman/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian”. (Scrisoarea a III-a). Indiferent de loc și epocă, cei „grași și groși” se pretează (cînd aparțin Puterii) la pamflet și caricatură. Grăsimea e interpretată ca semn de lăcomie, de îmbuibare, de neglijență. La noi, cît și în alte literaturi, grașii simpatici sînt excepții (Falstaff al lui Shakespeare, de pildă). Din contra, majoritatea provoacă rîsul ironic (să amintesc doar pe Trahanache și pe coana Lucsița, cea cu „bărbia grasă”, asudată, din „La Moși”, de I.L. Caragiale), mai ales printre orășeni. La sate, cum spune și proverbul, „tot grasul e frumos și tot slabul ticălos”. (Zanne, VIII, p. 189). Chestiunea ține de starea socială, de gust și de mentalitate. În „Junimea literară” (Cernăuți) de acum nouăzeci de ani au apărut aceste versuri: „Copiliță scurtă, groasă/ Nu ști țese, nu ști coasă, – / Dară-mi place că-i frumoasă!” În vremea noastră, care privilegiază manechinele, fete cu alte forme și dimensiuni, o asemenea declarație pare imposibilă.