Constantin CĂLIN
„Inteligenții” sînt o specie care s-a ridicat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rezistentă și astăzi. Cine l-a recitit de curînd pe Caragiale, nu poate să nu își amintească de articolul său „Intelectualii” (din 1899), în care e vorba, de fapt, despre pseudointelectuali, inși cu un pospai de „cultură”, refractari oricărei ocupații, dar gata oricînd să-și dea cu părerea în chestiuni importante, să se transforme în „opinie publică”. „Ei fac ploaie și vreme bună (adică taie și spînzură – n. ed.), ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează – în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!”. Mișunau prin toate locurile publice: „La orice masă de berării, birturi, cafenele, dacă sînt trei mușterii, unul desigur este intelectual. Ce face el, omul ales, alături de cei doi profani? Își îndeplinește misiunea: propagă, luminează, vulgarizează”. Conform definiției, Lache și Mache sînt „intelectuali”: „Lache și Mache (scrie Caragiale despre ei în nuvela omonimă) sînt tineri cu carte; ei știu de toate cîte nimic, așa sînt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adînc. Așa dînșii iau parte cu mult succes la toate discuțiunile ce se ivesc la cafeneaua lor obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, «Julie la Belle», spiritism, fachirism, «l’Exilée», ș. cl., ș. cl.”. Se știe, cei doi sînt niște „moftangii”, fac parte dintr-o galerie mult mai largă, cu ramificații și în „aristocrația inteligenții, a meritului, științei, artei, ș. cl.”. La noi, „savantul”, „moftangiul științific” a fost (și este) „sacrosanct”: orice revendică pentru sine, i se dă.
„Inteligenții” sînt specia triumfătorilor fără merite. Bacovia s-a lovit, de asemenea, de ei, mai ales de „inteligenții” de bodegă, vulgari, odioși. Le-a înghițit ironiile, ofensele, grosolăniile. A fost, nu o dată, în situația unui Pașadia (personajul lui Mateiu I. Caragiale) disprețuit de „intelectuali” ca Gore Pirgu. N-a povestit nicăieri incidentele cu ei, totuși o frază ca următoarea, din romanul „Cîntec tîrziu”, arată că ele l-au îndurerat: „plîng (…) fiindcă toți sînt inteligenți în acest local de consum”. Iar mai departe notează: „îmi pare că nu mai am nimic de spus; privesc. Viața e pentru cei inteligenți; ei nu fumează fără cafea și, desigur, au luat trenul pentru alte zări”.
„Inteligenții”, îndeosebi cei tineri, domină în lumea mondenă. Un portret al tipului ce reprezintă această categorie a dat criticul Paul Zarifopol, în eseul „Ultimul tînăr distins”, scris în 1934. „Ultimul tînăr distins este, pe cît se poate, – rasat (cuvîntul acesta îi e, lui însuși, scump). Apoi e taciturn, rece, distant, ușor sarcastic, iar în încarnările sale recente e brusc și brutal”. Preocuparea sa permanentă e „să snobeze”. „A snoba (adică a trata de sus – n. m.) – îi e vocație și meserie”. Se înțelege, el nu poate fi decît disprețuitor. „În public spune măgării amantei sale, se scîrbește sonor asupra mîncărurilor și a băuturilor celui ce-l ospătează, asupra automobilului celui care îl plimbă, asupra talentului negustoresc al celui de pe urma căruia parazitează”. Jucînd rolul „connaisseurului”, „tînărul distins”, „inteligentul” epocii interbelice, e – constată ironic autorul – „un superb comisar – evaluator în femei, vinuri, vehicule, arme, literatură, film, haine, ski, șah, cocteil, hokey, politică, golf, teatru, balet, finanțe, jazz și Wagner și Stawrinski și cai de cură”. Competențele sale, pe care admiratorii le interpretează ca manifestări de „genialitate ilimitată”, amintesc, fatal, de cele ale lui Lache și Mache.
„Inteligenții” sînt prezenți (nici nu se putea altfel!) și în politică. „Inteligența” lor e de a nu se folosi moral de inteligență, pe care unii, neîndoielnic, o au, precum personajul istoric vizat în pamfletul „Prostul” de N. D. Cocea. Iată fragmentul esențial: „Inteligență! De cîte și de cîte mii de ori n-am auzit vorba asta miraculoasă în gura lui I. G. Duca! Cuvîntul îl preocupa. Noțiunea îl obseda. După ce-mi repeta, fără eroare, genealogia cutărui cal de curse în grajdurile unui lord englez, mă întreba triumfător: «Nu-i așa că sînt inteligent?» După ce isprăvea de citit, arareori, o carte întreagă și-mi reproducea conținutul, ilustrat cu comentarii personale, mă întreba misterios: «Nu-i așa că sînt inteligent?» După ce izbutea să cumpere pe nimic, într-un sat din Carpați, o veche culă boierească, păcălind lesne pe țărani, îmi clipea șiret din ochi: «Nu-i așa că sînt inteligent?»”.
„Inteligenții” sînt cei care își fac loc pe căi oculte în artă și literatură. La pretinșii „pictori noi” și la admiratorii lor s-a referit prozatorul Isac Peltz într-un text din volumul „Fantoșe vopsite”: „Prietenii mei iscusiți care îmi vorbeau de arta rafinată a pictorilor noui, sînt niște proști îngîmfați. Ei odihnesc în saloane, iau de două ori pe zi cafeaua și o dată în brațe cățeaua favorită, fumează cu îndoielnică eleganță și în oglinda cu ape falșe, își văd chipul schimbat. Pictorii noui sînt oameni corecți și, poate, știu bine înnoda cravata, dar eu de acum cunosc pe «pictor», – și iată de ce drumurile cutreierate trudnic pentru a-i afla, îmi par de prisos. /Prieteni – înapoiați-vă umili la viață!”. Iar la „parveniții tiparului”, scriitori, s-a oprit, contrariat și dezgustat, Păstorel (Al. O. Teodoreanu). Pe unul (Felix Aderca, dramaturgul) îl „rade” metodic, în două articole din „Tămîie și otravă”.
După G. Călinescu, care a atins și acest subiect, „inteligenții” sînt cei satisfăcuți de succesele lor „convenționale și efemere”. Criticul citează cazul lui C. Dissescu, intelectual superior dotat dar leneș, fără ceea ce se cheamă „operă”. Cu cîțiva ani înainte de a muri, acesta se declarase mulțumit de felul în care a trăit și de ceea ce a obținut de la viață, una „lungă, plină și strălucită”, după aprecierea sa. A spune așa ceva, lui Călinescu i se pare o „teribilă îngîmfare”, pe care o consideră însă „caracteristică”, „comună în societatea noastră”. La noi, „A fi isteț, a învîrti cîteva idei, asta se cheamă inteligență; a vorbi cursiv la tribunal sau la Atenee populare, asta se cheamă talent. A fi deputat, a avea case, a avea automobil, a fi o dată aplaudat, a obține un mic elogiu într-o gazetă, a avea două decorații, toate astea dau mare mulțumire de sine, și omul «soarbe din plin» existența, închinîndu-se lui Dumnezeu că l-a dotat cu inteligență și talent. Foarte adesea mă întîlnesc cu oameni patent mediocri, care fac la zece ani un prizărit articol născut mort. Despre ei lumea vorbește cu aceeași stimă ca de Rebreanu ori Camil Petrescu. «Ce zici – te întreabă – nu-i așa că e inteligent, nu-i așa că e un talent remarcabil?»”. În absența ideii de creație majoră, asemenea manifestări de „inteligență” sînt simple închipuiri. Ulterior, în „Cronicile optimistului”, G. Călinescu a disociat între „deștept” și „inteligent”, care „nu-s tot una”. Scris sub formă de dialog, articolul său e instructiv și savuros, încheindu-se printr-un paradox:
„-Eu cred că cine e deștept poate deveni și inteligent (susține interlocutorul criticului).
– Nu prea (îi răspunde profesorul). Cocoșul dumitale nu va deveni niciodată un Kant. Dimpotrivă. Cine e deștept, prin chiar aceasta, devine inapt de a gîndi. Ce nevoie are uliul cu vedere așa bună de calcule trigonometrice? Și invers, inteligentul nu-i deștept. Mînuirea ideilor îl face să piardă repeziciunea percepției.
– Carevasăzică, după dumneata, inteligentul e tont și deșteptul prost.
– Nu ești departe de adevăr”.
Cu toate explicațiile, confuzia încă persistă: continuăm să-i numim „inteligenți” pe cei a căror calitate e că sînt „deștepți”, pe „descurcăreți” și „șmecheri”, care discută cu dezinvoltură, în manieră de experți, despre: sex, parai, euroi, haine de firmă, merțane, donșoare cu gaibaracele lungi, țepari, găozari, vile, Bombonel, „Surprize, surprize”, abureli, „Tucă show”, Mutu, Beșiktaș, nepoatele Mamei Omida, baroni, mafie, Bush, curcubeu etc., etc.
Lasă un răspuns