Constantin CĂLIN
Despre parfum, în literatura română, se scrie abia de la Alecsandri încoace. Poetul o face, mai întîi, în „Steluța”” („Și-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,/ Te-ai dus, lăsîndu-mi numai un suvenir iubit”), prozatorul în cîteva locuri, iar dramaturgul în „Chirița în provinție” și, ulterior, în „Fîntîna Blanduziei” („Parfume de la Indus, în vas de chihlimbar”). Autorii vechi și cei de dinaintea lui folosesc cuvintele „miros” și „mireasmă”. În „Învățăturile lui Neagoe Basarab” e lăudat „mirosul cel frumos al raiului”, pentru care merită să lupți și să zdrobești „capul satanii”. Același lucru e descris și de Varlaam în „Cazanie”: „Iară drepții să vor veseli (…) de mireasma ce va ieși din vistiarele cerului”. Într-un vibrant elogiu, Antim Ivireanul o compară pe Maica Domnului cu un chiparos „carele cu nălțimea covîrșaște ceriurile și pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea”. Jertfe de un gen deosebit, faptele bune au, spun zeci de texte din aceeași epocă, un „miros bun”, „cuvios”, care îi place lui Dumnezeu. Chiar la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru Gheorghe Asachi, de pildă, calitățile umane se exprimă prin „miroase”: „Numai tu cunoști prea bine cît amor, cîte miroase/ S-ar fi aflat/ În această inimioară cu simțirile duioase/ Ce s-a sfărîmat”.
„Miros” și „mireasmă”, pe de o parte, și „parfum”, pe de altă parte, evocă lumi diferite. Primele două trimit cu gîndul, cel mai adesea, la Orient (Bizanț), celălalt la Occident (Franța, Germania, Italia, Spania). Dar, firește, asta nu-i o regulă. Scriitorul priceput alege întotdeauna un termen sau altul, în funcție de nota pe care vrea s-o imprime textului său. Un ironist, I.L.Caragiale vorbește, în „La moși…”, de „profumul de mititei” (care, pentru înfometata cocoană Lucsița, „pare mai bun decît odagaciul”, adică săpunarița) și de „mirosul țapului sălbatic”, ambele excitante. „Moșii” sînt marele bazar anual – agitat, pestriț, atractiv – organizat la marginea Bucureștilor, orașul care aspira să devină „Micul Paris”. Deși sună comic, „profum de mititei” e cea mai potrivită formulă pentru a defini atît emanațiile specifice, cît și voluptatea cu care se petrece aici. La fel de just procedează și Mateiu I. Caragiale, un melancolic, într-o pagină antologică din „Craii de Curtea-Veche” ce descrie călătorii imaginare prin locuri exotice, folosind cuvîntul „mireasmă”, acolo unde alții, mai puțin siguri pe condeiul lor, ar fi spus, probabil, sub presiunea actualității, „parfum”: „În pacea singurătății nemărginite, priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simțeam aproape de stele. Dar curînd începea să viscolească și să geruie și coboram către miază-zi, în ținuturile cu dulci nume, unde toamna lîncezește pînă primăvara, unde totul, suferința, moartea chiar înveșmîntă chipul voluptății. Mireasma florilor de oleandru se așternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoși”. Bine plasat, „mireasmă” contribuie la conturarea unei atmosfere fabuloase și a impresiei de timp revolut, ireversibil.
Prima generație olfactivă e cea de după Eminescu, scriitor legat puternic de natură, care nu gustă lucrurile artificiale. În acest domeniu, autorul „Scrisorilor” nu cunoaște și nu simte mai mult decît Alecsandri, Constantin Negruzzi, Kogălniceanu sau Al. Depărățeanu. În schimb, Al. Macedonski pare pregătit a primi noile progrese ale sensibilității. În prezența parfumului, el se entuziasmează într-un fel care amintește de Baudelaire (cel ce făcea această mărturisire: „Mon ame voyage sur le parfum comme l’ame des autres hommes sur la musique”), ca în următorul fragment din povestirea „Bucureștii lalelelor și ai trandafirilor/ Oraș al bucuriei”: „… fiecare floare de trandafir vorbea cu cealaltă prin ajutorul parfumului. Și fiece vorbă a acestui grai era o îmbătare dumnezeiască – cîntec de flaut și clar de lună – glas de privighetoare și delicată muzicalitate, venită de dincolo de viața pămîntească”.
Parfumul sau, mai exact, ceea ce s-a comercializat sub acest nume, e un produs al Renașterii tîrzii. Însă răspîndirea lui s-a făcut foarte lent. Din această cauză, pentru mulți originea sa poate să pară recentă. Indiscutabil e, totuși, faptul că civilizația modernă este cea care determină consumul din ce în ce mai mare de parfum. Cu cît crește igiena (a străzilor, a caselor, a hainelor, a corpului), cu atît se rafinează mirosul. La noi, ca pretutindeni, semnul clar al intrării în epoca odoratului îl constituie apariția parfumeriilor. La început sînt puține. Din optzeci de reclame, cîte cuprinde „Anuarul presei și al lumei politice pe anul 1908”, una singură se referă la lucrurile despre care discut aci: fabrica de Parfumerie și Săpunerie „Chrysantheme” București, medaliată cu aur la Expoziția Națională din 1906 și deținătoarea unui Grand Prix la Expoziția Artistică din Londra (1907). Între altele, ea recomanda: „Eau de Cologne, dublă, triplă și specială”, „Lotion vegetale a la Violette”, „Eau de quinine triple”, „Pastă și apă pentru dinți High-life”, „Brad de Sinaia”, „Pomadă de măduvă”, cît și o serie de parfumuri noi: „Buchetul Expozițiunii Jubiliare”, „Chrysantheme dore”, „Vera Violetta” etc. Peste zece ani, în „Scena” din 1918, se întîlnesc reclame la „Parfumeria Violet”, „Parfumeria Teatrelor”, „Parfumeria Gioconda”, „Parfumeria Elitei”, tuspatru din centrul Capitalei, cu „Eau de Colognuri – Parfumuri fine – Farduri”. Desigur, nu erau singurele din București și din țară.
În intervalul amintit, cuvîntul „parfum” figurează din ce în ce mai des în discursul literar: îl folosesc, masiv, simboliștii, cît și alți scriitori. Dar ca și discursul în care sînt prezenți termeni muzicali, și acesta e aproximativ și înșelător. Altfel spus, nu toți cei care se referă la parfum sînt utilizatori sau cunoscători de parfumuri. Nu o dată, cuvintele trec de la un autor la altul ca un ecou. „Le printemps odorant, la divine feerie”, scrie un poet francez. „E primăvară parfumată”, – reia cineva de la noi. Și tot așa! Cazurile de sensibilitate certă la parfumuri sînt rare. Unul dintrte ele e, neașteptat, tînărul Gala Galaction, care se arată destul de precis în descrierile sale: „Iubesc nesfîrșit de mult parfumurile – aceasta este slăbiciunea mea, îi declară el viitoarei soții. Parfumul („Heliotrope blanc” – mai cu seamă) este pentru mine ceea ce e tutunul pentru un fumător”. Și, ca să-i procure „o senzație plăcută” corespondentei, parfumează unele din lungile (cîteodată, patruzeci de pagini) sale scrisori. Edificatoare pentru priceperea sa e și această frază: „Permite-mi să-ți mulțumesc, în special, pentru fina plăcere ce mi-ai procurat, parfumînd mănușile dăruite cu mireasma vaniliei albe”. Un „nas” bun e și Ion Minulescu, care se dovedește capabil să distingă, ca în „Pastel mecanic”, componentele unui amestec de parfumuri: „Monocromia dezolantă a unei dimineți ploioase/ Mîngîie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,/ Ce-și fluieră impertinența prin trei supape ofticoase/ Și urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harfă/ Într-o capelă funerară./ Cu miros de făclii de ceară/ Și vagi parfumuri de tămîie, / Eau de Cologne/ Și chiparoase”. În „Romanța Rozinei”, el face, cu obișnuita sa facondă, demonstrația că e la curent cu legendele celor mai noi creații din parfumeria franceză: „Guerlain a botezat parfumul/ Voila pourqoi j’aimais Rosines/ Guerlain a botezat parfumul/ Extras din cupele de crin/ Cu numele necunoscutei – / Boeme/ Sau aristocrate -/ În ale cărei bucle blonde,/ Decolorate/ Sau pudrate,/ A cunoscut întîia oară/ Parfumul cupelor de crin…/ Guerlain a botezat parfumul/ Voila pourqoi j’aimais Rosines”. Curios, nici „Le Livre de l’amateur de parfum”, de Marie-Jose Colombani și Jean-Roger Bourrec (1986) și nici „Parfum. Le guide”, de Luca Turin (1994), consultate în biblioteca unei specialiste românce, nu menționează această marcă în producția celor de la Guerlain. (Fragment).
Lasă un răspuns