Constantin CĂLIN
Cert, nu toată lumea, chiar printre absolvenții de filologie, știe care sînt aceștia. De citit, au făcut-o foarte puțini. N-au avut de unde sau n-au fost curioși. Epitetul de „detractor” inspiră, spontan, aversiune. „Detractorul” e imaginat ca fiind cel mai josnic dintre critici: rău, invidios, mărginit, cîrciocar. Un frustrat care nu poate suporta gloria celor mari, și atunci îi atacă. Un spirit malin, cu opinii pernicioase, insultătoare și (dacă ar fi acceptate) destabilizatoare de ierarhii. „Detractorul” e, cel mai adesea, un învins, „mort” încă din timpul vieții, fără drept la reconsiderare, dezavuat, anatemizat, stigmatizat. A-i edita scrierile pare un nonsens și înseamnă a deveni „avocatul diavolului”. Ca s-o faci, trebuie să-i semeni un pic și să ai un deosebit curaj. Unul care arată că-l are e Alexandru Dobrescu, intelectual lucid, provocator, combativ, cu destule polemici la activul său. El a adunat într-un volum, tipărit ca operă proprie, adică sub semnătura sa, ostentativ, articole și studiile unor contemporani ai lui Eminescu urmăriți de reaua reputație de detractori ai poetului (Petru Grădișteanu, Gr. Gellianu, Alexandru Grama, Aron Densușianu, Anghel Demetriescu): „Detractorii lui Eminescu” (Ed. Junimea, 2002). După acesta va urma un altul cu detractorii din secolul XX.
Pentru cine n-are prejudecăți, culegerea se relevă ca oportună și instructivă. Din ea se poate scoate chiar mai mult decît a scos Alexandru Dobrescu în cele aproape 40 de pagini ale prefeței, altminteri un text impecabil, suplu, just atît prin proporții, cît și prin atitudinea adoptată. Primul lucru ce se cuvine subliniat, pentru a îndepărta o imagine care ar putea să afecteze lectura, e că detractorii spun destule prostii, dar nu sînt, cum probabil își închipuie unii și alții, niște imbecili. În mai mult de un caz, ei sînt niște oameni de carte rigizi. Alexandru Grama, cel mai detestat dintre cei amintiți mai sus, simbolul „detractorului” la noi, cunoaște cîteva literaturi, filozofie, cosmologie, e în curent cu cele mai noi teorii ale fizicii din vremea sa. La rîndul său, Aron Densușianu e un cărturar solid, riguros, informat, inclusiv asupra actualităților, fiind printre cei mai dintîi care îl citează pe „celebrul” Jean-Marie Guyau. Anghel Demetriescu are, de asemenea, datele unui om multilateral și avizat. În ciuda acestor calități, ceva nu merge, se înțepenește. Din ce cauză? În grade diferite, ei sînt ilustrări ale pedantismului aplicat la studiul literaturii, anticipări, mai ales Grama și Densușianu, ale legiunilor de „cercetători” care l-au făcut odată pe G. Călinescu să exclame: „Ce prăpăd face «știința» în critica literară!” Sau, tot vorba aceluiași: „Bibliotecă mare, pricepere literară mică”. Peste asta au pornirea belferească de a vîna „greșeala” și de a insista asupra ei. Partea rea a unui poem sau vers îi animă mai mult decît partea lui bună. Privesc literatura fără bucurie. Interoghează opera simplist: concepție, tropi, expresii, rime. Sînt normativi și moralizatori la modul didactic: poetul „trebuie” să fie doar așa cum știu ei, nu altcumva. Abuzează de „logică”. Obișnuit să judece după canoane, Grama ajunge de scrie: „Poezia noastră populară încă greșește cîteodată contra logicii”. Ceea ce nu încape în mintea lor e „abstrus”.
„Detractorul” e un tip de opozant, cu reacție lentă, dar mai sistematizat decît alți publiciști. Se împotrivește cînd un anumit „caz” a luat proporții de „fenomen”. N-are îndoieli în privința adevărului percepției sale, ci e convins că a celorlalți e greșită. Detractorii lui Eminescu se ridică în contra „lăudătorilor”, a „închinătorilor” la cultul acestuia, fanatizați, după părerea lor, din motive extraliterare. Pentru Petru Grădișteanu, Gr. Gellianu și Alexandru Grama, ținta principală a atacurilor pe care le desfășoară o constituie Maiorescu, nu Eminescu, „puer dilectus” al criticului, promovat de acesta în fruntea listei cu „direcția nouă”, imediat după Alecsandri. Demonstrațiile lor urmăresc să arate că n-are dreptate. S-a observat: toți (adică și Aron Densușianu, și Anghel Demetriescu) pornesc de la Maiorescu pentru a-l contrazice. Gest semnificativ, Grama îl citează, tactic, cu mai multă deferență, pe Gherea, cu care încearcă unele acolade, decît pe directorul „Convorbirilor literare”. Într-o măsură mai mare sau mai mică, apoape fiecare din afirmații e o retorsiune. Dar dincolo de polemică există și o sinceră uimire legată de succesul poetului. Detractorii își dau seama că au de înfruntat nu numai cîteva persoane, ci un curent de opinie. Faptul acesta îi obligă să caute explicații de sociologie literară și să fie analitici. Nu reușesc însă nici un lucru nici altul pe deplin pentru că operează cu critici neadecvate. Deși vorbesc de „timp modern”, ei se trădează a fi „vechi”, rămași chiar în urma unei părți a publicului, pe care n-o mai pot întoarce înapoi. Defectul lor major e că n-au intuiția a ceea ce va deveni literatura. Și le mai lipsește ceva important: „forma”. Rareori sînt sclipitori, memorabili. Desigur, pentru unii ca ei a scris Maiorescu: „voi n-aveți formă, ziua de mîine nu vă mai cunoaște”. Cu excepția lui Anghel Demetriescu, la care remarc sensibilitate și un efort de comprehensiune, ceilalți sînt greoi. O singură frază, scoasă din Grama, e suficientă pentru a dovedi aceasta: „Ma și atunci, cînd s-ar părea că în un product de artă orice considerațiune și scop moral este delăturat, și atunci nu răul moral în artă este (cel) care ne desfătează, ci puterea geniului, la privirea căreia conștiința dermnității omenești, fiind satisfăcută și mulțumită, devine mai puternică, mai intensivă și mai plăcută”.
Eșecul „detractorilor” adunați de Alexandru Dobrescu în acest volum (aparent, pe toate laturile) nu-i un motiv pentru a-i ignora (de uitat complet e imposibil). Se pot găsi în scrisul lor și lucruri exemplare: un impuls către comparatism, o seriozitate și o minuțiozitate pe care în epoca lor puțini o aveau. În fine, o voință de contestare cum nu s-a mai văzut după aceea. Oricît de ciudat ar suna, voi zice că în economia fiecărei culturi, „detractorii” (sau doar cei porecliți astfel) sînt utili. Ei reprezintă antitezele necesare pentru o evoluție multipolară, normală. Fără contraponderea lor, critica ar putea înclina ireversibil spre hagiografie sau publicitate.
Lasă un răspuns