Constantin CĂLIN
Zeci de exemple arată că, două – trei decenii după moartea lui Eminescu, s-a vorbit limba sa. Ce înseamnă asta? Înseamnă că se foloseau des, în mod reflex, fără aerul că se citează, îndeosebi de către tineri, versuri întregi și cuvinte din el. O dovadă, între cele adunate pentru a-mi proba afirmația, o constituie scrisorile lui Ion Păun (Pincio), așadar niște texte de factură intimă. Într-unul din ele, nefericitul poet îl întreabă mai întîi pe un prieten: „Dar tu cum stai cu școala?…”, apoi imediat adaugă, referindu-se la sine: „Eu învăț a muri de o vreme încoace…”. Nu simte nevoia să spună, cum am face-o noi, că aci îl parafrazează pe Eminescu. Pur și simplu, așa i se pare potrivit să se exprime și n-are nici o îndoială că celălalt știe la fel de bine acest limbaj bazat pe asimilarea „Odei (în metru antic)” și a altor poeme. Tot așa procedează și Ștefan Petică în evocarea „Zidurile afumate”, despre dărîmarea, în ultimul an al secolului XIX, a mînăstirii Mihai-vodă: „Zidarul lovește cazmaua în zidul vechi și se desprind, cărămidă cu cărămidă, amintirile trecutului. Ce-i pasă lui dacă din colbul ce se ridică de pe ruine, razele înflăcărate ale amurgului evocă icoana celui mai viteaz dintre voievozi? Și la urma-urmei de ce să-i pese de trecutul țării unui biet zidar, cînd nu le pasă bieților miniștri?/ Și cum vin cu drum de fier/ Toate cîntecele pier”. Citează aceste două versuri ce acuză intruziunile modernizărilor ca și cum ar fi din poezia populară, fără a indica autorul, convins că orice cititor le recunoaște ca fiind din „Doina” lui Eminescu. Și la fel face în final: „…Mihai Viteazul – scrie el sarcastic – va tresări desigur de fericire în mormîntul său dacă vreun viitor domn Gion (aluzie la G.I.Ionescu – Gion) va socoti cu cale să vorbească de mînăstirea lui «într-o notă prizărită sub o pagină…» dintr-o viitoare Istorie a Bucureștilor…? Bietul Mihai!” Sarcasmul îi vine din amintirea versului lui Eminescu din „Scrisoarea I”, care corect e: „În vreo notă prizărită sau vreo pagină neroadă”. Dar cînd știi pe de rost ceva, se întîmplă ca, voluntar sau involuntar, să mai și adaptezi. Al treilea exemplu pe care l-am ales pentru a demonstra că Eminescu era pe toate buzele și sub toate condeiele, „folclorizat”, e dintr-o „Scrisoare” a lui Ioan Alexandru Brătescu Voinești către Ibrăileanu, publicată în „Viața românească” din 1912: „A! Ce dreptate a avut acela care a zis că a fi este o nebunie tristă și goală. Iar dacă toată cunoașterea noastră e o simplă închipuire, ce dreptate a avut să zică: Deci cum voiești îți poți urma cărarea / Fii bun sau drept, sau fii pătat de crime. / Același praf, aceeași adîncime; / Iar moștenirea ta și a tot: uitarea”. Acela care a zis cele de mai sus (în două poeme), pe care prozatorul le citează din memorie, dar exact, pentru a-și expune apoi propriile opinii, nu-i altul decît Eminescu. A-l mai numi i s-a părut, probabil, pedant, de vreme ce atît corespondentul său, viitor eminescolog, cît și cititorii din acea vreme ai revistei ieșene știau cine e. Noi nu mai vorbim azi „limba Eminescu”, pe care o cunoaștem, la nivelul masei de intelectuali, mai puțin decît cei din generațiile precedente. Noi vorbim o limbă adulterată de barbarisme, lipsită de infuzii livrești, dar încărcată de argotisme, cu mirosuri și culori de mahala, urîtă, după unii, pitorească, după alții. O vorbim, și ce-i mai grav, scriem în ea.
„Pentru contemporanii adînc înțelegători (adică pentru tineretul de la 1890, încă socialist – n.m.) – scrie undeva H. Sanielevici – Eminescu era cel din „Glossă” și „Împărat și proletar”. Cu „Glossă”, el continuă să fie și pentru unii din contemporanii noștri, care situează uneori deasupra ei „Oda (în metru antic)”. Însă interesul nostru, al celor de azi, s-a deplasat mult către „Postume” („Odin si Poetul”, „Povestea magului călător în stele”, „În căutarea Șeherezadei”, „Miradoniz” etc.), dimensiune fără de care ne-ar fi greu să mai susținem că Eminescu e unul din marii poeți moderni. Contrar a ceea ce credea un Duiliu Zamfirescu (și n-a fost singurul), „Postumele”, mai mult decît poeziile tipărite în timpul vieții, ne dau „fizionomia intelectuală a autorului”. Ele relevă dramatica sa frămîntare pentru a obține maxima expresivitate. În „Postume”, curajul mărturisirii și cel artistic se manifestă cu cel mai puternic elan, iar „fantezia” produce viziuni fascinante.
Recitind zilele trecute povestirea „Salomeia Michaeli”, de Gala Galaction, mi-a atras atenția următorul pasaj, din care se deduce influența anumitor fapte din viață asupra lecturii. Întors acasă, după ce o întîlnise pe cea a cărui nume dă titlul povestirii, personajul masculin al acesteia scoate dintr-un raft volumul lui Eminescu și spicuiește din el poeziile de iubire. „I se părea că le citește acum întîia oară. Nu le înțelesese niciodată atît de bine. Se opri la poezia <
Autorul „Luceafărului” mai are o definiție a acestuia pe care o expune Veronicăi Micle într-o scrisoare din 1882: „Dragă Momoț, /Azi am citit într-o foaie franțuzească că amorul e ca floarea de lămîi: florile albe și fructele verzi. Asta va să zică că fructul oricărui amor e gelozia”, sentiment care pe el l-a dominat nu o dată, știind-o pe ea departe, un „odor”, o „comoară” „într-un codru de tîlhari”, adică rîvnită de alții, mulți. În același loc, încercînd să-i atenueze micile supărări provocate de gelozia lui („o gelozie nebună” ce venea, mereu, după „o jale nebună”),îi spune: „Cine se uită în soare drept, i se întunecă pe dinaintea ochilor. Cine iubește e gelos și gelosia seamănă cu ura, precum orbirea prin raze solare seamănă cu noaptea fără a fi noapte”. Ce splendid omagiu, ce frumoasă justificare!
Lasă un răspuns