Constantin CĂLIN
Le-am citit unor tineri cîteva pagini din „Îndreptarul bețivilor”, de Anton Pann, dar n-am văzut nici un semn de plăcere pe chipul lor. Am mai făcut o încercare cu „Istoria unei plăcinte”, de Constantin Negruzzi. La fel: nici un zîmbet. Uimit, am căutat explicații. Nu știu dacă le-am găsit pe cele mai bune. Prima e că nu pot gusta poezia bahică niște băutori de Coca-Cola, iar a doua e că ideea de a promova cu ajutorul plăcintelor (de fapt, prin specularea slăbiciunilor umane) pare naivă, neverosimilă în vremea noastră, una mult mai inventivă în atare situații. Nu pot să nu constat: cînd era la vîrsta acestor tineri, citeam și reciteam cu enormă plăcere textele literare care conțineau informații gastronomice. S-o fi făcut – mă întreb – pentru că am suferit, chiar dacă mai puțin decît alții, din cauza foametei de după război? Probabil, a fost și acesta un motiv, însă mai mare decît el a fost curiozitatea față de un domeniu important al culturii materiale. Istoric literar vroind să devin, cum să nu știu preferințele culinare ale cutărui sau cutărui scriitor, locurile din anumite opere unde se vorbește de ospețe, să nu înțeleg valorile lor expresive, de ilustrări ale „colorii locale”, adică ale specificului? Am observat că, cu cît avansăm în epoca modernă, rețetele literare includ din ce în ce mai des rețete culinare. Un roman în care nu se mănîncă e tot atît de rar ca unul în care nu se face dragoste. La fel se întîmplă și în numeroase povestiri, evocări, însemnări zilnice. Baza unei asemenea literaturi au pus-o, la noi (deși ei au un precursor: pe Ioan Budai – Deleanu), Constantin Negruzzi și Mihail Kogălniceanu. Unul prin „Alexandru Lăpușneanu”, celălalt prin „Iluzii pierdute”, iar împreună printr-o carte de bucate despre frigănele (cu creieri, cu migdale), găluște, budinci, fripturi de rață sălbatică, but de căprioară prăjituri etc. După ei a venit Nicolae Filiomn, un petrecăreț și un mîncău, care prin unele manifestări îl anticipează pe Creangă. Cine nu-și aduce aminte din școală de „mezelicurile” de pe masa ciocoiului? „Marinată de stocojii, icre proaspete de morun, sardele muiate în untdelemn de Mitilene, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole”. Toate acestea erau așezate după o regulă militară: la fiecare distanță de două palme cîte o carafă cu vin galben de Drăgășani, cu vin roșu din viile mănăstirii Bistrița și cu vinuri orientale de diferite culori și gusturi, fără a lipsi papornițele cu anason de Chio și mastică de Corint”. Expoziție de „neam prost”, ambițios și fudul! La scurt timp, „mezelicurile” sînt urmate de „ciorbă de știucă fiartă în zeamă de varză cu hrean”, apoi de „mihalți și păstrăvi rasol, muiați în oțet și untdelemn”, iahnii, plachii, „morun gătit în măsline și foi de dafin”, „crapi umpluți cu stafide și coconare”, precum și „alte feluri de mîncăruri”. Dacă intenția lui Filimon a fost să-i înfățișeze cititorului „desfrînarea fanariotă” prin orgii alimentare, contemporanul său Alexandru Odobescu, un rafinat, caută să-i îndrume atenția către plăcerile preparării unor rețete culinare, dînd de exemplu plătica de Snagov: „o crestezi d-a curmezișul cu cuțitul pe amîndouă laturile, o presari cu praf de sare, o pui pe grătar, d-asupra unui jăratic care o rumenește încetișor, întorcînd-o cînd pe o parte, cînd pe cealaltă. Pe cînd ea fumegă sub dogoreala cărbunilor și schimbă searbăda-i fața albă, într-o coloare neagră- gălbuie ca chihlimbarul de Sibiciu, nu pierzi timpul, ci storci într-un vas zeama profumată a mai multor lămîi gustoase, o amesteci într-o undă de untdelemn p-ale cărui miros limpede și paloare nu le dezminte soarele arzoi al Provenței. Ca să înviezi și să asmuți acea smeadă și diafană salce, răspîndești d-asupra-i un oacheș nor de piper și apoi, toate acestea împreună, le bați iute cu lingura, pînă le prefaci într-o spumă ușoară și palid-aurie. Atunci, așterni plătica fumegîndă pe un taler; torni pe dînsa zeamă spumoasă; acoperi cu un alt taler și… peste cinci minute vei gusta cel delicios fel de mîncare”. Didactic e, uneori, dar într-un fel diferit, mai puțin pedant totuși suficient de insistent și Mihail Sadoveanu. Iată „lecția” predată de moș Hau personaj din „Nada Florilor”, despre „cea mai bună mîncare de raci”: „(… ) După ce i-ai azvîrlit în oală, pui peste ei numai un păhărel de vin amestecat cu apă; să nu pui mai mult, asta-i lege; adaogă sare, usturoi și alte legumuri; și-și lași să fiarbă înădușit pînă se fac stacojii. În vreme cît fierb, cureți mai multe căciuli de usturoi, pisezi cățeii într-o scăfiță – și faci un mujdei ca acela (…) acuma îți rămîne cel mai prima și mai întîi: să mai poți face o mămăligă bună. Asemenea mămăligă, domnișorule, cată să fie bine fiartă și mult mestecată și scoaptă. Mămăligile boierești sînt, după cîte știu, pripite și moi; pe cînd mămăliga asta trebuie să fie ca a noastră, a oamenilor de rînd, destul de tare, ca să nu se lățească pe fund. Mămăliguța asta vîrtoasă dă mare ajutor la o bunătate ca asta”.
Romanele interbelice, îndeosebi cele despre București, menționează adesea meniurile restaurantelor prin care trec eroii și eroinele lor, prilej de conversații și de laude patriotice. Procedeul e folosit, o dată la cîteva zeci de pagini, de Radu Cosmin, în „Babylon”, una din cărțile cu succes de public de la începutul deceniului trei. „Li se servi (la „Iordache”, seara- n.m), întîi, un pește proaspăt, o maioneză delicioasă. Cînd, însă, Ghiță aduse mititeii și fleicile noastre românești cu gogoșari, Wanda nu găsi destule cuvinte de entuziasm. Dar vinul, vinul nostru roșu „de masă”, tulburelul românesc! Ce excelent vin! exclamă ea superlativ de mulțumită”. Altă dată, un prînz la „Continental”, restaurantul cel mai mare din Capitală: „Untul cu brînză și mămăliguța noastră plăcură mult rusoacei (Wanda). <
Două sînt condițiile ca paginile gastronomice să reușească, adică să încînte estetic și să excite simțul gustativ: autorul să fie el însuși un „connaisseur” (gurmand sau gurmet) și să se bucure de savorile lingvistice pe care le degajă termenii din vocabularul alimentar. În textele de acest gen e loc atît pentru realism, note documentare, cît și pentru improvizație. Un virtuoz în această ultimă materie (cu exemplul căruia am să închei) e Barbu Lăzăreanu, scriitor evreu, cu a cărui erudiție și subtilitate filologică mă desfat nu o dată. În volumul „Ursitul fetelor și al vădanelor”, el imaginează o dezbatere academică, de savanți, cu tema „Spanacul și ciuperca”, două „plante difamate”. Venind vorba de aceasta din urmă, „ca într-un plebiscit, comesenii se reped (s-o reabiliteze) – friptură la grătar! – Cu pătlăgele vinete! În marinată de vin și untdelemn! Cu pătrunjel! Cu cimbru! Cu piper roșu! Cu-n cățel de usturoi! Cu bulion! Cu morcov și cuișoare! Cu tomate!” Numai cineva cu cerul gurii dedat cu bunătățile culinare și cu vocabulele din dicționar care le evocă se poate „juca” astfel.
Lasă un răspuns