Constantin CĂLIN
În locul statului la crîșmă, înțeleptul Solomon recomanda plimbarea: „Nu vă îmbătați cu vin, ce vă voroviți cu oameni direpți, și voroviți întru plimbări”. Fără s-o știe, Bacovia a urmat, chiar dacă nu integral, această învățătură. Categoric, el s-a plimbat mai mult decît a stat în cafenea și în crîșmă. Un timp împreună cu tovarășii de boemă, apoi solitar. Plimbările reprezintă o parte considerabilă a vieții și operei lui. Din cauză că odaia, biroul, camera de hotel îi accentuează stările maladive, ca să scape de angoasă și urît, el iese la plimbare. Unde? Cel mai adesea, „în parc”, ceea ce înseamnă, cît stă la Bacău, în larga grădină de lîngă casă ori în grădina publică a orașului. Parcul e locul unde (sau de unde ) ascultă muzică, locul de rendez – vous, locul în care încearcă să uite de plictiseală, – un loc de liniștire a „nervilor”, dar și, nu o dată, de suferință extremă. Din parc, plimbările se continuă pe străzi, duc la „margini de tîrg”, pe cîmp, în crîng, „departe”. Unele sînt „filozofice”, altele „interesate”, altele fără țel, mișcări de vagabond, altele – „de rușine și plîns”. „Plîngeam și rătăceam pe stradă”. „Mă duc pe străzi de gheață cu spuza lor de stele”. Plimbările nocturne sînt mai dese decît cele din timpul zilei. La ora lor, cîteodată, parcul e „de mult părăsit”, „gol”, iar străzile „pustii”, „tăcute”, „adormite”. Dovadă că sînt importante, plimbările constituie un material nu numai pentru poeme, dar și pentru însemnările în proză. La un moment dat, notarea lor tinde să devină ceva sistematic: „De-acum voi trece într-un caiet corespondența și unele plimbări”.
În epoca lui Sensitif, oamenii se plimbau mai mult decît azi. Ajuns la Cernăuți pentru pregătirea doctoratului, Gala Galaction scrie: „Două lucruri mai țin cu oarecare regulă: plimbarea mea de dimineață la «Volks – Garden» și Jurnalul”. Deprinderea o avea, se înțelege, de la București. Plimbarea era unul dintre ritualurile populației urbane. Se făcea pentru „aer”, informare, „distracție”, pentru a fi văzut sau pentru a vedea, pentru a cunoaște și pentru a comunica. Deși se încadra într-o anumită rutină, plimbarea dădea iluzia mobilității și emancipării, compensa absența călătoriilor lungiși lipsurile unei vieți stagnante, desfășurate, în numeroase cazuri, în mizeria și obscuritatea maghernițelor. Nu în ultimul rînd, ea se transforma într-un seducător „spectacol al străzii”.
Plimbările lui Bacovia au însă, de cele mai multe ori, alte resorturi. Ele sînt îngîndurate, nu vesele; sumbre, nu senine; încordate, nu relaxate. Dacă n-o are de la plecare, melancolia îl prinde pînă la urmă pe stradă. În timp ce mulțimea „iese la priveală” atrasă de zgomot și aglomerație, poetul se ține la distanță de acestea. Plimbarea sa nu e căutare a celorlalți, ci, foarte des, evitare. Scos din casă de presiunea interiorului sufocant, insuportabil, el încearcă să se opună marasmului care-l cuprinde, fobiilor și obsesiilor, să-și pregătească starea propice scrierii unui vers: calmul. Plimbările sale sînt, deopotrivă, medicale și poetice. Probabil, mai întîi, i-au fost recomandate de specialiștii în „afecțiuni neurosimpatice” pe care i-a consultat. Ulterior, de la terapeutică s-a ajuns la obișnuință. Teoria în vogă era că plimbările „însănătoșesc corpul” și „curăță sufletul de resturi imorale”. De voie sau de nevoie, le prelungește, mai ales atunci cînd melancolia îl ține în stradă. Peste toate acestea, plimbările sînt un mod de a provoca gîndirea. „Ideile îți vin mergînd”, spunea Nietzsche. E un exercițiu miraculos, de ale cărui efecte își dau seama îndeosebi cei obosiți de statul pe loc. Plimbarea pune în mișcare nu numai sîngele, ci și spiritul, lucru pe care îl știa nu numai autorul Amurgului idolilor, ci și autorul Învățăturilor lui Neagoe Basarab. „Penseur” și „promeneur” (termenii francezi mi se par aci mai potriviți) sînt nu o dată inseparabili. Cert, pentru Bacovia plimbarea e un stimulent al activității sale mentale, diapazonul reflexiilor sale. O arată nu puține din primele versuri (așa-numitele vers donnees) ale poemelor sale: „Acum, stă parcul devastat, fatal”, „Amurg de iarnă, sumbru, de metal”, „Ce tristă operă cînta / Fanfara militară / Tîrziu, în noapte, la grădină…”, „cum trec pe lîngă case mari… cătînd pe nu știu cine…”, „Dă foșnet frunza măruntă”, „E frig la cîmp”, „Eram să te aștept în parc”, „Fug rătăcind în noaptea cetății”, „Nu e nimeni… plouă… plînge-o cucuvaie”, „Pe drumuri delirînd”, ” Trecînd pe strada ta”, „Un hoit, un corb, un cîmp și eu”, „Vagabondînd într-un amurg blond” etc. Cred că peste jumătate din poemele sale sînt începute, „pornite” afară, sub impresia unor fenomene (pentru el adevărate „semne”) din natură. Ce consecințe are acest fel de a scrie? Textele nu pot fi decît scurte, intense, fragmentare, bazate pe analogii: „Ca lacrimi mare de sînge / Curg frunze de pe ramuri / Și-însîngerat amurgul / Pătrunde-ncet prin geamuri. // Pe dealurile-albastre, / De sînge urcă luna, / De sînge pare lacul, / Mai roș ca-ntotdeauna. / La geam tușește-o fată / În bolnavul amurg; / Și s-a făcut batista / Ca frunzele ce curg”.
Lasă un răspuns