Constantin CĂLIN
Pare greu de crezut, dar undeva Bacovia afirmă: „aprecierile de mare poet îmi adaugă încă un gînd amar”. Sînt, totuși, destule exemple care să-i justifice această indispoziție. „Mare” era (și continuă să fie) atribuit cu destulă ușurință, mai ales de memorialiști, dar și de alți autori. Iată cîteva exemple: „marele Alexandru Lahovary”, „marele Lascăr Catargi”, „marii scriitori de mai tîrziu: Ștefan Mihăilescu, Barbu Delavrancea, Al.Vlahuță, Duiliu Zamfirescu”, „un foarte mare poet (Alex. T. Stamatiad)”, „marele Vahlen, «ultimul humanist»” etc. Aproape întotdeauna contemporanii percep lucrurile în mod exagerat: „Claudel spune despre Jammes – scrie Jules Renard în Jurnalul său – că e cel mai mare poet din toate timpurile și James spune la fel despre Claudel”. În Les Maitres de l’Heure, Victor Giraud îl considera pe Jules Lemaitre „un Goethe al francezilor” și invidia felul lui de a scrie. „Dar – amintește cu recenzent al cărții citate mai sus – același Jules Lemaitre a declarat odată că ar vrea să iscălească numai ce a scris Anatole France”.
Astăzi Lemaitre și France nu mai produc aceleași impresii. La noi, despre cîți inși nu s-a spus, dintr-un impuls de moment, retoric, că sînt „viguroase talente poetice”, apoi numele lor a căzut în uitare. Bacovia știa sau simțea toate acestea. În situația sa de marginal, aprecierea de „mare poet” venea ca o compensație umilitoare, suna ironic, inacceptabil. Cum s-o primească altfel decît dezgustat, ca pe o „mizerie”.
Nu știu ce prejudecată mă împinge să cred că oamenii gravi nu au în limbajul lor diminutive. Bacovia e un om grav care face excepție de la ceea ce credeam a fi o regulă. Iată de ce sînt surprins, ba chiar puțin jenat, cînd dau de astfel de cuvinte în poezia sa: „Și-o păsărică în grădina brumată, / În liniștea rece, a iarnă-a făcut „- („Belșug”), „O păsărică modula / – Vii?” („Sfîrșit de toamnă”), „Trec păsărele, / Și tainic s-ascund” („Pastel”). Impresia pe care mi-o fac asemenea versuri e că citesc pe un alt poet, mai vechi și mai sentimental. Dar de ce, oare, numai păsările (și-ntr-un „Pastel” din Comedii… plopi: „Sărmanii plopi de lîngă moară / Cum stau de singuri, singurei „-) au diminutive la el?
Mai multe texte din Bacovia evocă ideea de vulnerabilitate umană. Sub acest aspect, autorul „Plumbului” poate fi asociat atît cu Psalmistul (care-și recunoaște deschis „fărădelegea”), cît și cu Heine, Eminescu sau Oscar Wilde. Pe el îl apasă mereu conștiința unei vechi greșeli, legată, se pare, de prima iubire. „Am rimat versuri viața întreagă (îi mărturisea poetul german unui prieten) ca să plîng o iubire de tinerețe”. Așa face și Bacovia. Apoi, ca și Eminescu, el pare să fi avut o Cleopatra Poenaru a sa. Următoarea lui frază („E noapte, da, e pustiu, aș vrea să te uit, căci sufăr; n-aș fi blestemat în frigul nopților, dacă tu ai fi fost cu mine…”) îmi amintește de reproșurile dureroase pe care autorul poemului „Pe lîngă plopii fără soț” i le aducea fiicei pictorului Lecca: „Tu m-ai ucis moralicește, încît nu mai pot avea nici o bucurie în viață. Mi-e atît de frig înăuntru inimii, sînt atît de bătrîn, ai făcut să cază toată primăvara vieții mele la pămînt, încît nu se alege nimic din ea”. Cu Oscar Wilde Bacovia are în comun sentimentul remanenței greșelii: „Plătești pentru un păcat, plătești încă, plătești toată viața”, credea autorul „Evantaiului Doamnei Windermere”. Continuă durerea morală a lui Bacovia e o astfel de plată.
Ca să-l înțeleg cît mai amănunțit, încerc să abordez în diverse feluri și sub multiple pretexte lexicul lui Bacovia. În urmă cu o săptămînă i-am „pieptănat” textele ca să fac o listă cu termenii referitor la mijloacele de transport menționate în opera sa. Pentru ce? Pentru a vedea cîte cunoaște, cîte folosește și care-i atitudinea față de ele. Și încă un motiv. Deși a străbătut și distanțe mari, pe Bacovia nu mi-l pot închipui decît mergînd pe jos. Un „trecător”, „un pieton”, în opera sa nu există imagini ca peisaje văzute din tren, din aer sau de pe mare. Ce a ieșit la „pieptănare”? În poezie, Bacovia vorbește de „autouri”, „cotiugare”, „tramvaie”, „cupeuri de cristal (echivalentul „faetoanelor de gală” din versurile altora), „aeroplan”, „tren”, „vapor”. În proză – de „biciclete”, „trăsuri”, „trăsuri de plimbare”, „automobile” / „căruțe cu motor” (denumire frecventă în limbajul epocii ante și post-belice), „căruțe”, „care grele”, „brișce”, „camion” și, din nou, „vapor”, „aeroplan” / „avion”, „tren”. Mijlocul de transport folosit cel mai des de poet e trăsura. De altminteri, cuvîntul „trăsură” figurează în lexicul său de cinci ori, adică mai mult decît „autouri”, „tramvaie” etc. Inevitabil, a mers și cu trenul, dar rar și fără plăcere: „Am plecat, în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întîmplare și chiar cu o adîncă tristețe”. („Dintr-un text comun”, Opere, p.351) Cu automobilul de și mai puține ori; sigur, o singură dată. Iar cu avionul și vaporul, „promisiuni amăgitoare”, – deloc. Ca orice sedentar avea totuși, din cînd în cînd, nostalgia călătoriilor. Să mai adaug că privea cu admirație avioanele: „E toamnă…senin, aeroplane vuiesc în aer; în tremurul lor ușor pare că rîd și absorb aer pur”. (Ibidem, p.341) Mă îndoiesc însă că a fost tentat vreodată să urce în vreunul din ele. Ieri l-am recitit ca să văd dacă există în opera sa cuvîntul „noroc”, – un cuvînt eminescian. În poezie nu-i, iar în proză se întîlnește o singură dată, în „Impresii de roman”: „Cum lumea socială este tratată și științific, și literar, li se părea foarte greu de a-și reprezenta trecutul lor cu cîteva prietenii din tinerețe, cu acele discuții despre noroc și muncă”. (Op.cit., p.379) Nu cred că agrea subiectul. Azi, probabil din cauza vremii de-afară, m-am gîndit la „copaci” (Fulgii / Prin copacii goi / Triste suspine”, – Restituiri”, op.cit., p.292) și „arbori” („Pe arbori, electrică lumină” – „Noapte”, op.cit., p.69). „Copaci” (numai în poezie) e prezent de 17 ori, „arbore” de trei ori. Ce-i ciudat aci? Primul e un cuvînt vechi, traco-dac (spune G.Mihăilă în Dicționarul său), al doilea e un neologism, de proveniență latină! Puțină mirare e îndreptățită, căci Bacovia contează pentru toți ca poet neologistic.
Lasă un răspuns