Constantin CĂLIN
Ca profesor de literatură, țin în fiecare an o prelegere despre „Biblia de la București”. Pînă să ajung la subiect, trebuie să lămuresc o serie de lucruri generale. Problema mea e: cum s-o fac? Ce să spun mai întîi ca să cîștig atenția unui public tînăr, care nu vibrează în fața cuvîntului „Biblie”? Într-un an am luat-o americănește, numind „Biblia” un best-seller, cartea cu cele mai mari recorduri de traducere, imprimare și difuzare. Deși impresionante, cifrele n-au produs interesul așteptat. Altă dată, am pornit didactic, elementar, amintind că „Biblia e un cuvînt grecesc la plural, înseamnă cărți”, – 66 de cărtți: 39 – Vechiul Testament, 27 – Noul Testament, care, împreună, acopăr un spațiu de timp foarte lung. Datele au fost notate conștiincios, dar, iarăși, n-am simțit fiorul uimirii. A treia oară, l-am citat pe Sadoveanu, care, la începutul secolului XX, era de părere că „Biblia” „ar trebui distribuită gratis în orice colibă a țării”. Și am întrebat: „Dumneavoastră aveți în casă o Biblie”? Celor care mi-au răspuns că da, le-am mai pus o întrebare: „Unde o țineți și de cîte ori citiți din ea?”. Cu asta am reușit o oarecare contrariere: probabil că unora nu li se ivise încă în minte ideea că locul unde e păstrată dă, pe de o parte, măsura respectului față de ea, iar pe de alta arată gradul de folosire. Cert, nu toată lumea își dă seama de asta. Am văzut, cîndva, în locuința unor prieteni, o „Biblie” sub un teanc de „romane de dragoste” și „cărți de bucate” și n-am răbdat să las neobservat acest lucru. Orice mi s-ar zice, așa ceva nu dovedește că „Biblia” e citită în mod curent.
„Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu”, spune apostolul Pavel. Cum se poate recunoaște prezența divinului în textul ei? Reținînd că „Biblia” propune și obligă la altceva, radical diferit, decît ceea ce convine naturii umane, deprinderilor și comodităților acesteia. E cartea care s-a opus regreselor și inconsecvențelor comportamentale, căderii în idolatrie și depravare. A disciplinat și a corectat evoluția omenirii. Prin ea aceasta a intrat pe calea construcției morale, a modelării umane. În foarte mare măsură, sîntem ceea ce sîntem datorită „Bibliei”. Carte sacră, revelată, „Biblia” e, în același timp, istorie, cosmogonie, mitologie, drept, medicină, statistică, doctrină și multă, multă pedagogie, – una bazată pe exigență și loialitate, pe eradicarea greșelii și îndreptarea prin înțelepciune. Criteriul după care sînt judecate faptele decurge totdeauna din legămîntul cu Dumnezeu. Respectarea lui are – pentru indivizi și popoare – consecințe pozitive; ignorarea sau sfidarea – consecințe negative, tragice. Iisus, „semănătorul” unei morale mai comprehensive și mai blînde decît cea din „Decalog”, a universalizat mesajul divin: ceea ce era local în Vechiul Testament a devenit european, apoi mondial prin Evanghelii și Faptele apostolilor. Vorbind despre „Biblie”, e imposibil să fii mulțumit la auzul vorbelor tale: sînt prea puține, inexpresive și, poate, lipsite de cea mai bună fundamentare. Unde intră, în aceste caracterizări, „Cartea lui Iov” sau „Cîntarea Cîntărilor”? Sute de aspecte și înțelesuri scapă oricărei încercări de definiție.
De ce trebuie să știe cei cărora le-am arătat-o de „Biblia de la București”? Literatura e mare, n-ar fi mai potrivit să trecem la altceva? Nu! Pentru că reprezintă o dată importantă în cultura româneasacă. E cartea pe care au citit-o cinci-șase generații, o instanță a limbii române; cartea de la care a început redeșteptarea națională. Om curios, Marin Preda l-a întrebat odată pe Valeriu Anania, actualul mitropolit al Clujului, traducător al Sfintelor Scripturi, „Care este, la noi, cea mai bună traducere a Bibliei?” Cumpănind lucrurile, părintele a răspuns: „Cea mai bună traducere rămîne (deși a fost criticată de Samuil Micu și alții – n.m.) tot cea de la 1688, Biblia lui Șerban”. De aceea, – avea să spună el și mai tîrziu, într-o comunicare la Academie -, „este singura care a stat în picioare, neclintită, timp de un secol și jumătate”, mult, căci rezistența acestor traduceri durează de obicei o sută de ani. În toată țara, se mai păstrează încă 122 de exemplare: 36 în Transilvania și Banat, 11 în Moldova, 18 în Muntenia, 1 în Dobrogea.”Cea mai învățată și mai masivă traducere în românește a Scripturii”, cum a definit-o P.P. Panaitescu, „Biblia de la București” poate fi citită și azi, chiar fără ajutorul glosarului, deși editorii au alcătuit unul cu 1200 de cuvinte. Însă principala ei calitate nu e claritatea, ci faptul de a fi depășit multe din cele 700 de ambiguități gramaticale și lexicale recunoscute de specialiști, care nu pot fi rezolvate decît cu ajutorul contextului, mai exact spus al inteligenței aplicate contextului. Or, asta dovedește că traducătorii aveau nu numai o știință deosebită a limbilor, dar și – s-a remarcat – „o solidă și uneori foarte subțire – pregătire teologică”. Adică erudiție și finețe.
Lasă un răspuns