Tuturor ne plac indiscrețiile literare. Dovadă întrebări ca: Unde s-a petrecut (în realitate) cutare scenă de roman? Cine este prototipul personajului X? De unde a fost împrumutată cutare vorbă de răsunet? Etc. Ne interesează amorurile, bețiile, „nebuniile” scriitorilor, îndeosebi ale celor celebri. Titu Maiorescu, care în principiu nu agrea ca oamenii mari să fie înfățișați în halat și papuci de casă, nu-și astupa ochii și urechile cînd i se aduceau la cunoștință anumite intimități. La rîndul său, E.Lovinescu era avid de bîrfele colportate de „sburătoriști”.
În măsura în care scriitorul e persoană publică toate privirile sînt ațintite asupra sa. Observatorul e observat. Lucrurile de acest gen devin și mai pasionante cînd el își încheie viața în chip tragic și suspect. Un atare sfîrșit dă naștere la numeroase ipoteze. Acesta e și cazul lui Marin Preda. După aproape un sfert de secol de la moartea sa, o parte a publicului așteaptă noi explicații despre ea. Cine l-a ucis pe autorul Delirului și a Celui mai iubit dintre pămînteni? Zic „ucis” pentru că ipoteza asasinatului e mai puternică încă decît cea a unei morți obișnuite. Vinovații sînt din anturajul lui ori din afara acestuia? Răspunsuri sigure nu există la nici una dintre întrebări și, cel puțin o vreme, nu trebuie să ne așteptăm la așa ceva. Prietenii săi nu știu, familia nu știe, documentele scoase la iveală pînă acum nu sînt decisive pentru o teză sau alta. Prin urmare, în loc să scadă, curiozitatea crește. În plus, atmosfera generală e favorabilă scenariilor celor mai extravagante. Cu toate astea, nu putem credita chiar tot ce le trece unora prin cap. Iată un exemplu. La începutul acestei săptămîni a apărut (chemat sau autopoftit) la OTV d-l Savu Dumitrescu, șoferul lui Marin Preda, autorul unei cărți despre marele prozator. Bărbatul are vreo 76 de ani. Nu l-am mai văzut, dar nu mi-i greu să-l definesc: isteț, ochi buni, urechi deschise, memorie îndeajuns de fidelă, histrion. Un sfert „manivelă”, trei sferturi „domn”, molipsit de cei printre care s-a mișcat cu „microbul” literaturii. Ca să arate că nu-i un șofer oarecare, a declarat că citește cîte șase ore pe zi, pînă nu-l mai ajută mintea, și ca să ne ia complet piuitul a citat o frază din Edgar Wallace, cunoscutul autor de romane polițiste. Desigur, îl cred. Marin Preda n-ar fi putut să țină lîngă el, ani în șir, un nătărău. Un francez, coleg de-al său de meserie, a dat anii trecuți, o carte despre Francois Mitterrand („Conducînd pe stînga”), viu discutată, cu succes de librărie. Categoric, nici acela deloc prost. Rezerva mea față de asemenea inși și asemenea cărți nu vine din faptul că mă îndoiesc de „deșteptăciunea” lor, ci din acela că nu sînt conștienți de limitele ei. Să fim clari: șoferii pot produce doar anecdote despre scriitori și oameni politici. Istorioare diverse, adesea nesemnificative. Adrese de popasuri secrete, frînturi de replici, ticuri, „ieșiri” pitorești sau vulgare. Ei nu pot să dea, însă, o interpretare profundă și coerentă a operelor sau acțiunilor lor. De aceea, cînd pășește pe un asemenea teren, un Savu Dumitrescu e (involuntar) comic. Și nu numai el: oricine care ridică ochii mai sus de nivelul specializării sale. Una e să reții o întîmplare, un gest, o aluzie, o atitudine, și alta e să înțelegi procesul de creație a unei opere sau un proiect politic. Priceperea unui șofer nu trece dincolo de detalii. Ca de altfel și a croitorului, frizerului, cizmarului etc. Nu întîmplător s-a spus: „Ne sutor ultra crepidam!” (Cizmarule, nu mai sus de sandală!) Dincolo de asta, părerea lui (și a omologilor săi din alte branșe) nu interesează. Nu interesează așadar părerea d-lui Savu Dumitrescu despre criticii Eugen Simion și Mihai Ungheanu, ale căror nume le-a pronunțat cu strîmbări de nas. Nu interesează judecățile sale de valoare asupra operei lui Marin Preda, chiar dacă o consideră mai importantă decît a lui Caragiale. Nu interesează insinuările sale la adresa soților Raicu, plecați în ziua de după moartea lui Preda la Paris. Nu știu dacă și pe alții, dar pe mine mă lasă rece ipoteza că autorul Vieții ca o pradă a fost otrăvit de un securist, care ar fi dedus că asta era dorința lui Ceaușescu, pentru că „și-a dat seama că nu el e «cel mai iubit dintre pămînteni»” ori pentru că l-a supărat plecarea intempestivă a scriitorului dintr-o ședință a Marii Adunări Naționale! Prostii! Ca în tot ce-i voit senzațional, nefirescul e pus în fața firescului. „Firescul” înseamnă: slăbirea organismului după o muncă imensă, patima băuturii, incapacitatea de a gestiona (cum se zice azi) succesele, dezordinea aduse de acestea în viața scriitorului. După „show”-ul
d-lui Savu Dumitrescu (o bună reclamă pentru cartea sa) a intervenit, telefonic, un alt șofer: Marius Bercea, cel care, în seara fatală, l-a dus pe Marin Preda de la Editura Cartea Românească la Mogoșoaia. Acesta – un tip ațos, obraznic. Felul său de a le replica d-lor Adrian Păunescu și Dan Claudiu Tănăsescu, care se referiseră la el (ca la un tînăr nepriceput, „mucos”) într-o evocare a aceluiași eveniment tragic, făcută pe un alt post de televiziune, demonstra ce înseamnă „urcarea democrației la cap”, adică pierderea respectului pentru oamenii de talent, triumful mahalagismului în dezbaterile publice. După 24 de ani de la întîmplare, numitul Bercea dovedea că n-a înțeles ori că a uitat o serie de lucruri, nu însă și faptul că banii pentru cursă (107 lei) nu i-au fost plătiți imediat! O meschinărie. Dezgustat, am schimbat canalul. (Constantin CĂLIN)
Lasă un răspuns