Puțini știu că autorul „Plumbului” a avut o mătușă scriitoare, Eliza Mustea, poetă și publicistă, de la care au rămas cinci cărți: „Poezii” (1890), „Spleen” ( 1893), „Pagini triste” (1899), „Părerile mele” (1906), „Din cîntecele populare ale românilor din toate țările” – fiecare în dialectul său” (1909). Versurile ei sînt pastișe după Eminescu (cea mai mare parte), dedicații, romanțe, traduceri (din Lamartine, Francois Coppe).
Iată un exemplu din prima categorie: „O rază din privirea ta/ Coboară-se veghind, / Un trai ce nu-i stins încă, / În care se ascunde-un dor/ Și-o patimă adîncă // Căci cum să-ncap- atîta chin, /În sufletul ce poartă / O zbuciumare de nebun / Și dragoste nemoartă; // Cînd știi prea bine că al meu / Ai fost să fii pe veci…/ Și astăzi doară ca streini / Ne întîlnim și… treci! // Din ochii mei pe fața ta / Pîrîu putea să fie / Din urma lacrimii ce-a curs / În nopți de insomnie. // Cînd în al dragostei delir / Eu nu credeam să-ți port / Atîta ură din senin / Și jale ca de-un mort”. În pofida manierei epigonice, lirica sa e interesantă totuși din unghi biografic și psihologic, întrucît în ea sînt evocate stări de suflet și senzații specifice sfîrșitului de secol XIX, perioadă care concide cu declinul biologic al poetei. Femeie cu o tinerețe tumultoasă, Eliza Mustea percepe dramatic efectele caricaturale ale îmbătrînirii, fiind pur și simplu terorizată de perspectiva de a deveni „babă”: „Mi-am aruncat căutătura/ Într-o oglindă d’ întîmplare / Și-am văzut în ea un spectru / Cu oarecare asemănare; / Atunci m-am întrebat pe mine / Și-n mintea mea s-a deslușit / Enigma, care dezlegînd-o / Aflai că vremea m-a ciuntit. // Iar cînd în mînă luai portretul / Din zilele cele frumoase / Și-apoi văzui din tot trecutul / C-au mai rămas doar niște oase, // Mi-am zis: păcat de cheltuială / La moartea-mi pompă să mai fie / Mai bine dau caricatura-mi / Muzeului d’ anatomie”. Întîlnită și în alte locuri, autoironia nu e doar rictusul dezabuzării, ci și un semn prețios de luciditate.
Ca publicistă, colaboratoare la ziarul „Apărarea națională” (1900- 1903), Eliza Mustea se dovedește a fi informată (citea mai multe ziare, între care și „Jurnalul” din Paris) și cu aplomb. Deși trăiește în provincie, ea nu face deloc figură de provincială. Temele articolelor sale se încadrează în marile dezbateri de la începutul secolului trecut. Chestiunea pe care o abordează cel mai des e cea a educației. Părerea sa e că, în societate, nu instrucțiunea joacă rolul principal, ci „apucăturile frumoase, fruct al unei bune și alese educații”. „O bună creștere la un om covîrșește toate celelalte calități, fie ele materiale, morale sau intelectuale”. Chiar fără carte, omul bine crescut poate fi mai agreabil decît „pedantul ordinar cu oarecare cultură”, care, vroind să se arate învățat, plictisește”. Pe ce trebuie fundamentată educația? Pe noțiunile de respect și resemnare (” resemnațiune”). „Prin respect se dă omului mijlocul de a se înălța, prin resemnațiune acela de a suporta suferințele vieții”. Din păcate, constată moralista, la noi e multă ignoranțșă și desconsiderare față de educație. „Tineretul nostru nu-i pregătit pentru viața socială”. Ea crede că această lipsă poate fi corectată prin învățămînt mixt, care ar reduce (lucru ce nu s-a dovedit adevărat) „cele mai bune foloase de moralitateă”. Băieții și fetele ar crește” ca frații”, nu s-ar mai îndrăgosti lesne, iar relațiile dintre ei n-ar mai produce dramele despre care relatează gazetele: cînd însă se cunosc tîrziu, abia în facultate, „în loc de a termina învățătura, termină dragostea”. Ar dispărea, apoi, „bestiile de pe trotuare”, care îndrăznesc „de a se agăța de fete și femei pe drumuri, a le spune vorbe urîte și a le lua drept femei pierdute (…), mai ales seara”. ” În Anglia, Germania și Saxonia și în alte țări, fata umblă singură pretutindeni, face voiajuri de plăcere sau de trebuință, însă bărbații acolo nu se iau după ea, ci din contra îi dau mai mult respect decît dacă ar fi însoțită de cineva”. Că în România se întîmplă altminteri, de vină sînt nu numai ” băieții fără educație”, ci și fetele, cum sugerează următoarea comparație: „Studentele ruse trăiesc (la Paris, după revoluția din 1905- n.m.) cu cîte 50 lei pe lună, din care au casă, masă și alte cheltuieli, și le ajunge. Umblă îmbrăcate într-o simplicitate care poate servi de model studentelor noastre, care merg la Universitate parcă s-ar duce la Teatru, avînd grijă d’a fi cît se poate de escentric pieptănate și pudrate îndeajuns”. Marota fetelor și femeilor române, crede Eliza Mustea, e luxul, plagă veche, molipsitoare, „care se întinde pînă jos în păturile cele mai obscure ale societății”, „escitătoare la corupție”. Nasatisfăcut, luxul generează divorțuri și prostituție. Critica acestuia e dublată de propunerea înființării unei „ligi anti-lux”, la care, spre nemulțumirea autoarei, n-a aderat nimeni, probabil din cauza austerității uneia din recomandări: „Fiecare membră să adopte un costum (compus) dintr-o fustă simplă neagră cu bolero, pentru zile de lucru, gri sau lila pentru sărbători; o pălărie tricorn să completeze toaleta, pelerină sau jachetă la fel cu rochia”. În ce-o privește, declară că preferă „un trai bun, o masă aleasă” luxului.
Spre deosebire de Bacovia, mătușa sa nu e defel indulgentă cu prostituatele, „breaslă blestemată”: „Se spune că lucrătoarele -opinie curentă atunci, pe care o contrazice – devin prostituate pentru că mor de foame; nu e adevărat, ele se sacrifică pe ele singure, căci luxul și lenea le-a înveninat sufletul”. Se uimește și se indignează că „Phryneele noastre (pluralul evocă numele unei celebre curtezane din antichitatea greacă – n.m) capătă salutări respectuoase pe stradă, în loc să fie gonite cu pietre, sînt invidiate pentru splendoarea luxului căpătat în urma vînzării”. De ce atîta îndîrjire împotriva lor? Pentru că le consideră vinovate de înmulțirea numărului celibatarilor, de distrugerea căsătorii lor și, consecință finală, de „împuținarea omenirei”. Ca mulți din epocă, publicista era obsedată de ideea că lumea a intrat în faza „degenerescenței”.
Deși militează pentru consolidarea rolului femeii în familie și în societate, Eliza Mustea nu e ceea ce se cheamă o „feminstă” (cum a fost Nelly Cornea, o altă băcăuancă). „Feminismul – spunea ea – are mișcări frumoase, dar n-are temelie solidă”, se aseamănă „cu un turn pe care arhitectul l-a început de la vîrf” (în sensul că ar favoriza doar „femeia genială”, nu și pe femeile obișnuite). Discutabile „părerile” sale au însă calitatea de a fi simple și directe. Pe lîngă inteligență, Eliza Mustea are și simțul realității, o orientare clară asupra vieții. Ce alte teme își fac loc sub condeiul ei? Meseria de scriitor (e printre primii care propune crearea unui fond literar), atitudinea față de muncă (dînd exemple pozitive pe Gherea și Caragiale, doi „buni negustori”, pe lîngă faptul că sînt „cei mai fruntași literați ai țării noastre”), menajul, alimentația copilului sugar, cîinii etc. „Cum ne îndurăm să lăsăm pradă mizeriei și durerilor cîinele pentru care în alte țări se află cimitire cu monumente și inscripțiuni aurite?” . Luați „la cutie”, cîinii vagabonzi erau (descriere atroce aflată în cartea sa) scoși afară pe cîmp, unde cu ajutorul unei mașini li se jupuia de vii pielea, iar carnea încă fierbinte le era aruncată într-o groapă peste care se turna var. După un secol, primitivismul nostru în relația cu animalele nu a dispărut. (Constantin CĂLIN)
Lasă un răspuns