Constantin CĂLIN
Cititorii ultimului număr al revistei Ateneu (cel din iulie) au remarcat, fără îndoială, absența din paginile de „cronici literare” a semnăturii d-lui Vlad Sorianu. Nu e vorba (cum s-ar putea bănui) de un conflict cu redacția sau de o plecare în vacanță. Vlad Sorianu (Vasile Sporici) nu-i omul gesturilor bruște, mînioase, radicale. Cît despre vacanță, aceasta îi este (ca și altora dintre noi), de mai multe decenii, o noțiune aproape străină. Fără ocol spus: acum e bolnav. Absența de care vorbeam e ceva neobișnuit în lunga sa carieră, începută în 1948. Căci – trebuie subliniat – el e unul dintre marii muncitori intelectuali ai Bacăului și unul dintre cei mai longevivi cronicari din țară. Sînt destule motive pentru a-i face un scurt portret elogios. De pildă, traducerile din Ștefan Lupașcu (patru titluri), Bergson, Benjamin Fondane (Fundoianu) și Lamarck (aceasta încă netipărită). Dar cel mai important mi se pare abnegația pentru așa-numita critică de întîmpinare, curentă, o dovadă a unei curiozități încă vii față de noutate. Cei mai mulți dintre practicanții ei o abandonează înainte de împlinirea vîrstei de 60 de ani; unii chiar mai devreme. Fie din cauza oboselii, fie a altor proiecte, fie că – pur și simplu – simt că nu mai intră în rezonanță cu literatura recentă. În trecut, excepții au fost Șerban Cioculescu și Al. Piru; azi sînt Gheorghe Grigurcu și Cornel Ungureanu. D-l Vlad Sorianu aparține acestui grup restrîns, fiind, actualmente, cel mai vîrstnic cronicar literar. Cronica e forma sa de generozitate intelectuală. Nu mă refer la judecățile pe care le face, în majoritate pozitive, ci la faptul că se ocupă și de autori altminteri lipsiți de orice șansă de a fi comentați. E trist, fără îndoială, dar despre mulți dintre ei nu scrie nimeni. Cărțile lor n-au nici un erou, ca și cum s-ar fi născut moarte. Numai în ultima vreme, unii au tipărit cinci-șase sau mai multe, dar nu reușesc să adune cinci-șase recenzii valabile. Raportați la producția editorială, cronicarii de întîmpinare sînt puțini. Cronica literară nu rentează. E plătită prost, nu mai e ca altădată o rubrică-vedetă, adunată în volum nu prea se vinde. D-l Vlad Sorianu scrie, evident, dintr-o mai veche deprindere de redactor, dar și dintr-o exemplară pasiune a lecturii, pe care vîrsta, 73 de ani, nu i-a istovit-o. Un profesionist al acestui gen, el nu pescuiește doar „cărțile mari”, ci abordează și „literatura noastră cea de toate zilele…”. Serios, aplicat, binevoitor. E unul din ultimii democrați ai cronicii literare. Și, totodată, unul din ultimii cu o ideologie articulată. Are particularitatea de a întruni în persoana sa un filosof, un biolog, un literat. Deficitar cîteodată la capitolul gust, compensează această lipsă prin strădania de a depista gîndirea latentă a autorilor, profunzimile oricărei lucrări literare. Critica sa e raționalistă, demonstrativă și, nu o dată, contrapunctică, adică de opoziție față de anumite idei și tendințe. Om de atitudine, d-l Vlad Sorianu s-a implicat, nu o dată, în polemici. O bună parte din notițele semnate în Ateneu, Ioana Parava îi aparțin. Absența lui din post o vor resimți atît cititorii, cît și, îndeosebi, autorii băcăuani fără ieșire la critica mare, pe care i-a prezentat la „lansări” ori i-a recenzat. Nu cu aerul că face o pomană, ci voluntar, cu convingerea că merită să-și piardă timpul cu ei.
Înlocuitorul d-lui Vlad Sorianu la „cronica literară” e d-l Adrian Jicu, asistent universitar, prezent de vreo doi-trei ani în presa locală. Recenziile semnate în paginile Ateneului îl arată pătrunzător și pertinent. Cronica literară cere însă o respirație intelectuală și o comprehensiune mult mai largi decît recenzia. E ca și cum ai trece de la schiță la nuvelă. Nu poți reuși dintr-o dată. E nevoie de un timp de pregătire a mijloacelor, pentru ca expresia critică să devină matură, fermă și exactă. D-l Adrian Jicu a început cu o cronică la o carte de Cassian Maria Spiridon, pe care o întoarce pe toate fețele pentru a umple pagina. Textul său conține și semne bune și semne rele. Semnele bune sînt că vede ceea ce merita văzut; semnele rele – că, în timp ce scrie, nu uită nici o clipă cine e autorul: directorul revistei Convorbiri literare. Altcumva spus, e bine că, aflat prima oară în postura de cronicar, d-l Jicu „se descurcă”, dar nu-i bine (sînt prea suspicios?) că apare, prin alegerea obiectului, drept un tînăr interesat. Comentariile complezente despre șefi de redacții amînă dezvoltarea unui critic și-i alterează caracterul. Sper să se încadreze cu personalitate în redacția revistei și să evite o asemenea capcană.
Treptat, Ateneul își formează o echipă proprie de comentatori. Dintre noii veniți aș remarca-o pe d-ra Elena Ciobanu, deținătoarea rubricii „Lumi anglo-saxone”. O citesc de fiecare dată cu o reală plăcere. Are o calitate rară: naturalețea. Mai exact: măsură, adecvare, fluență. Articolele sale au echilibru: încep bine și sfîrșesc bine. Chestiunile sînt puse fără prejudecăți și fără cea mai vagă intenție de moft intelectual (întîlnit la persoanele care nu se pot sustrage modelor). În plan literar, d-ra Elena Ciobanu e cel mai reușit produs al secției de engleză a Facultății de Litere din Bacău (unde e asistentă), dotată atît pentru publicistica de calitate, cît și pentru traduceri. A tradus din Sylvia Plath și Ted Hughes un volum care n-a trecut neobservat.
Lasă un răspuns