Constantin CĂLIN
Unul dintre poemele cu caracter testamentar ale Magdei Isanos începe cu versul „Copilul meu, să nu mă cauți”, care nu înseamnă o interdicție, ci un mod de a orienta atenția către lucrurile îndrăgite cît a trăit. Poeta nu se gîndea nicidecum la căutarea biografică: evenimentele scurtei sale vieți sînt prea clare pentru a bănui dincolo de ele nu știu ce secrete. Și totuși există motive de a o face. Fiica sa, Elisabeta Isanos, le-a înțeles. Primul e acela de a lămuri originea și numele familiei. Punînd cap la cap legenda cu actele, rezultă ceva destul de ciudat. Venit din Ardeal în Vrancea, un român cu nume unguresc (Șanta, adică „șchiopul”) trece drept neamț (Isano), apoi la Galați, unde își găsește de muncă, e grecizat: Isanos. Bărbatul își ia soție grecoaică. Fiul lor, Mihai, ajunge medic. La terminarea facultății, acesta intenționează să participe la o expediție internațională în Congo, sfîrșită tragic, dar, spre norocul său renunță, rămînînd lîngă cea cu care avea să se căsătorească, o colegă de meserie. Magda, prima dintre cele cinci fete Isanos (patru viitoare doctorițe), se naște la Iași, în ziua de 17 aprilie 1916. Peste trei ani, după Unire, părinții săi se mută la Costiujeni, în Basarabia, ca medici la spitalul de acolo. Destinul său are numeroase similitudini cu al multor basarabeni. Trăiește puțin, doar 28 de ani. Boala și moartea ei sînt alte motive de curiozitate. Din copilărie a rămas cu sechelele unei poliomielite. Tînăra cu chip exotic din fotografia care îi însoțește volumele era ușor claudicantă. La 26 de ani suferă un puseu de reumatism, care, repetat și localizat la inimă, produce o degenerare rapidă a acesteia, ultimele diagnostice fiind „endocardită reumatismală” și „pancardită”, fatale în lipsa unor medicamente eficiente.
„În căutarea Magdei Isanos” (Ed. Fundației PRO, 2003) este însă o carte luminoasă, scrisă cu un ton just, pe baza unor informații strînse de-a lungul a peste două decenii. Desigur, din acestea s-ar putea scoate și altceva. Elisabeta Isanos ne-a dat ce și-a propus să realizeze: un portret fidel, convingător, curățit de inexactitățile și aproximațiile unora dintre cei care au evocat-o pe mama sa. Eseul său biografic respiră onestitate. E o încercare de a pătrunde în atmosfera epocii și o relatare – comprehensivă și calmă – despre oameni aflați nu o dată în situații dramatice. Miezul cărții e o scurtă poveste despre o mare iubire, pe care o avem atît în varianta rezumată de autoare, cît și în cea din scrisorile Magdei Isanos, anexate reconstituirii biografice. Acestea sînt, dacă pot să zic așa, irezistibile, au farmecul spontaneității și sincerității. Unele seamănă frapant cu paginile de jurnal ale lui Jeni Acterian, născută de asemenea în 1916. Aflu, de pildă, că, la începutul anilor ’30, la Chișinău, ca și la București, tinerii se îndeletniceau cu „gimnastica filozofică”, vorbind în „paradoxe”. Ajunsă studentă la Drept și Filosofie, Magda, „fată inteligentă”, se dovedește la fel de nemulțumită ca și contemporana sa din Capitală : „E grozav cîtă distanță și indiferență există între profesori și studenți”, constată ea cu amărăciune. „Profesorii sînt leneși”, mai ales cei de la Filosofie, „nu vin la ora fixată, de multe ori amînă prelegerea, alteori n-o afișează (anunță – n.m.)”. Unii publică „prelegeri proaste”, alții sînt ranchiunoși sau, pur și simplu, maniaci. Remarcă numai pe Petre Andrei, „care vorbește f. frumos” și pe Ion Petrovici, „admirabil vorbitor”. Felul de a-i caracteriza pe studenți, „norodul” lor, e cordial, plin de simpatie: „o tagmă în general calică și totuși gălăgioasă și veselă”. Activă la seminarii („mă bag în discuții de cîte ori pot”), interesată să-și facă un „nume bun”, admite însă că „nimic nu-i mai prielnic învățatului ca buzunarele goale”. O studentă de azi ar rămîne uimită de simplicitatea vieții studențești de atunci, îndeosebi a distracțiilor: cînd are bani, Magda merge la cinematograf, teatru sau operă, bea „bere cu alune”, ascultă o orchestră. La „vreme de bucheală”, ca să țină piept somnului, fumează și bea cafea. Scrisorile către părinți (care, în treacăt fie observat, se încheie, în stil vechi, cu sărut mîna mamei și lui tata”) sînt presărate de cereri: pachete cu „lucruri bune și dulci”, bani pentru taxe, cursuri, cărți. Cînd simte vreo reticență, susține că a redus „tot ce se putea reduce”, neagă presupunerea că ar cheltui pentru „cochetărie și lux”, ba chiar (ostentativ) caută să demonstreze că a ajuns „o răpciugă”. Fără îndoială, are spirit economic și e conștientă că „nu sînt parale”, că împrejurările sînt „idiot de nefavorabile”. Vrînd-nevrînd, influența lor asupra evoluției ei morale e decisivă. Dacă la 18 ani scrie că „bunătatea tenului meu și a relativei mele frumuseți e mai importantă decît nu știu ce importantă chestie social-politică”, la 23 de ani face promisiuni de credință militante. Maturizarea sa s-a produs alături de Eusebiu Camilar, pe care îl cunoaște în cenaclul revistei „Însemnări ieșene”. Iubirea lor trebuie considerată dintre cele mai mari, prin intensitate, prin felul în care e apărată: o victorie asupra prejudecăților și vicisitudinilor. Magda mai fusese măritată -, o căsătorie care a ținut doar cinci luni -, cu Leon Penteleev (Grama), profesor de limbi clasice, un personaj „taciturn și moale”, cum îl caracterizează Elisabeta Isanos. În ciuda aspectului lui timid, Camilar o atrage prin vigoare (e „Bărbatul”) și devotament. „Eu sînt f. fericită, Zeby e cum nu se poate mai bun cu mine; cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Mă gîndesc – îi scrie ea mamei – că dintr-o astfel de dragoste (oricît ar banaliza-o vremea) o să ne rămînă puțin și la bătrîneță”. Are, cu adevărat, senzația de „bine”, greu de definit. „N-aș putea să descriu binele acesta. El se compune dintr-o mulțime de gesturi mici și dintr-o dragoste mare. Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii, și nu mă lasă să fac treabă, de parcă aș fi o principesă în exil”. Între ei nu e numai afecțiune, tandrețe, ci și o solidaritate de breaslă. „Egali în talent”, scriu la aceeași masă, se sfătuiesc, se completează. Peste toate, au un suflet democratic și experiențe de viață care îi duc spre sentimente umanitare. Speră să învingă sărăcia și să-și păstreze iubirea. Un an, 1938, idila lor e fără umbre. Vin apoi concentrările, războiul, evacuările, într-un cuvînt: „calvarul”. Scrisorile descriu acum scene emoționante, cum e cea în care Magda stă la poarta regimentului, alături de alte zeci de femei, ca să-și vadă soțul. Ea e sursa lui de optimism, pe care i-l administrează în formulări memorabile, patetice: „Dragă bădie, noi amîndoi trebuie să facem lucruri mari în viață, trecerea noastră prin lume să lase urme strălucitoare și toți vor ști că din marea noastră iubire s-a născut opera noastră literară (pe care o prevăd mereu). (…) Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate și frumuseță, nici o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cît timpurile sînt mai barbare, mai înveninate, mai iraționale, cu atît intelectualul este dator să cultive sufletul lui într-un sens moral și să se opună curentului”. „Căutînd-o” pe mama sa, Elisabeta Isanos a descoperit pagini vibrante, care ar merita să figureze în antologii. Îndelung meditată, cartea sa e substanțială, frumoasă și exactă. Îmi îngădui o singură completare: se pare că profesorul căruia trebuia să se adreseze Camilar, la îndemnul Magdei, pentru a ieși din situația critică în care se aflau la începutul anului 1944 (vezi p.188) e George A.C.Cuza.
Lasă un răspuns