Constantin CĂLIN
În „De artă”, care e o schiță a lumii literare prin care a trecut, Bacovia începe seria enumerării lor punînd pe primul loc „Cafeneaua/ Cu visători damnați”. Deși numele acestei „instituții” mai apare doar în două din poeziile sale („Seară tristă”, „Și ninge…”), și de trei ani în proza sa, importanța ei, în viața și scrisul său, e dintre cele mai mari. Cafeneaua făcea parte din „mitologiile” contemporane, imposibil de ignorat de cineva care vroia să devină poet. Faptul nu era nou decît prin amploarea sa. Corespondentul clubului din lumea occidentală, cafeneaua e menționată, de mai multe ori, în opera lui Anton Pann: „Sosind și bărbatul (eroul unei povestiri din „O șezătoare la țară”), p-amîndoi îi ia/ Și cu dînșii merge drept la cafenea”. Sau: „Într-o dimineață la o cafenea/ Unde mai adesea Nastratin venea”. Într-o pagină din „Tainele inimei”, Kogălniceanu, care cunoscuse celebre cafenele franțuzești, austriece și spaniole, regretă lipsa uneia similare în capitala Moldovei: „În Iași cafelele, botezate sub numele disprețuitor de cafenele, nu sînt vizitate decît de canalie, adecă de negustori, de vataji, de cîțiva scriitori, de tot ce, în sfîrșit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenție de aristocrație”. Observația sa, referitoare la o situație din 1844, rămîne valabilă, încă vreo cîteva decenii, atît pentru Iași cît și pentru București, vreme în care, însă, numărul cafenelelor mediocre ca aspect și clientelă crește. Mai mult: spre sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cafenelele pătrund (înaintea căminelor culturale, precum azi discotecile) și în sate.
Dacă la noi a învins denumirea (din punct de vedere al „bonjuriștilor”, o poreclă) de cafenea (d. tr. Kavehane) și nu cea de cafe (d. fr. cafe), aceasta se explică prin tradiție, cît și prin standardele joase, orientale, la care „instituția” s-a reprodus și s-a menținut timp îndelungat. În consecință, critica ei începe înainte ca ea să ajungă la apogeu (situabil în anii de dinaintea primului război mondial), să se ocidentalizeze (prin modul de amenajare a spațiilor, mobilier, calitatea serviciilor) și să devină selectivă. Caragiale, unul din beneficiarii cafenelei, o face printre primii. Lache și Mache, din „nuvela” sa ce are în titlu numele celor doi, publicată în 1878, sînt mușterii inevitabili ai unei cafenele „unde beau regulat, mai multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. Ironizîndu-i subțire, prozatorul pune în evidență repertoriul conversațiilor din asemenea localuri: „Lache și Mache sînt doi tineri cu carte; ei știu de toate cîte nimic, așa sînt adevărați enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache adînc. Așa dinșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lor obișnuită (de fapt, în majoritatea cafenelelor- n.m.): poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilee ș.cl., ș. cl.”
Pentru Eminescu, cafeneaua e unul din locurile unde obțin elogii nemeritate, facile poeții „cumularzi”, nedemni din cauza felului lucrativ în care se folosesc de scrisul lor improvizat: „Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane”. Ceva mai sarcastic, Macedonski își imaginează, în „Noaptea de noiembrie”, „parada” funebră cu coșciugul său trecînd ” pe Podul Mogoșoaiei” (actuala Calea Victoriei (sediul mai multor „instituției” cu acest profil, și scurta tresărire de curiozitate a clientelei formate din burghezi prozaici: „Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,/ Pe cînd își beau în tihnă știutele cafele,/ Samsarii se întreabă să afle de-a murit/ Vrun negustor de bursă ori vrun lipscan falit?… / Pe loc ce li se spune de mine,- își urmează/ Vorbirea ce-n-tr-un singur cuvînt se însumează:/ Cîștigul!…” La rîndul său, Vlahuță se declară exasperat de confuzia, întreținută în rîndurile unei părți a publicului, între ocupanții excentrici ai acestor localuri și adevărați scriitori, cu abnegație pentru meseria lor: „Dar cum socotiți că toți smintiții/ Și trîntorii de cafenele,/ Înfumurați și plini de viții,/ Să aib-același cer și stele// Cu cei ce luptă și-și adună/ În faguri sfintele gînduri,/ Ș-și dau viața pe-o cunună/ Din mîna dreptei Nemuriri?” Ca și Eminescu, autorul lui „Dar” concepea munca literară din unghi moral, ca efort desfășurat în singurătate.
În loc să-i intimideze, asemenea critici, dimpotrivă, îi mobilizează pe cei ce frecventau cafenele. „Eram mîndri – scrie unul dintre ei – de titlul pe care ni-l dăduseră ceilalți muritori, titlul de Kuebleriști” (de la Kubler, proprietarul unui hotel bucureștean). Cum se explică asemenea (căci cea citată nu e singura) reacții? Cafeneaua corespunde nevoii de comunicare, mai mare într-o societate aflată în mișcare, cu din ce în ce mai mulți intelectuali, cum e societatea românească de la confluența secolelor XIX și XX. Ea favorizează apariția conștiinței de grup a scriitorilor, artiștilor plastici, actorilor, ziariștilor etc., și suplinește lipsa organizațiilor, seminariilor și colocviilor profesionale. În plus, dă iluzia apartenenței la o elită, una capabilă să rivalizeze, de pe alt plan, cu protipendada. Produs al democrației, „aristocrația spiritului” stă față în față, acum, cu aristocrația bazată pe „sușă” și avere.
Neîndoielnic, Bacovia e printre cei care împărtășesc acest sentiment de mîndrie. Un argument e faptul că, retrospectiv, în niște „însemnări autobiografice”, acordă mai multe rînduri decît altor evenimente primirii sale de către Macedonski și introducerii pe care „Maestrul” i-o face la „Cafeul Imperial” (Kubler): „Fui primit într-un salon în care ardea o candelă roșie. Întîmpini și aci aceeași rezervă în fața poeziei, pentru un moment. După cîteva lecturi, ni se aduse o gustare, fiind ora mesei (prînzului-n.m). După o butelie de vin, am cetit mai tot caietul meu de versuri. Era încîntat. Se apropria ora (5 după-amiaza-n.m) cînd mergea de obicei la Cafeul Imperial. Pornirăm spre a mă recomanda acolo la mai mulți poeți”. După treizeci de ani de la acest „botez”, urmele emoției și ale plăcerii n-au dispărut. Totuși, cum am spus în primul volum din „Dosarul Bacovia”, nu rezistă la Kubler, fie că se simte prea puțin important, fie că statutul lui provincial (nici bogat, nici sărac) se împinge, ca și pe alții, spre localuri economice, populare, cu public pestriț, fără ierarhii, ritualuri și gusturi specializate, unde poate fi liber și anonim. Cafeneaua pe care o evocă în „Seară tristă” amintește de taverna din „Împărat și proletar”. Retorica poemelor e, însă, diferită. În locul discursului proletarului, trezitor, îndemnînd la revoltă, din poemul eminescian, la Bacovia e cîntecul unei femei (simbol al poeziei, a zis cineva), „barbar”, strident, care acoperă și dizolvă cu melancolia sa orice elen: „Barbar, cînta femeia-aceea, / Tîrziu în cafeneau goală,/ Barbar cînta, dar plin de jale, – / Și-n jur era așa răscoală…/ Și-n zgomot monstru de țimbale/ Barbar, cînta femeia-aceea”. Remarcabil prin atmosfera sa, poemul „Seară tristă” e unul din tablourile cele mai înduioșătoare ale exaltărilor și neputințelor spiritului boem: „Barbar, cînta femeia- aceea…/ Și noi eram o ceată tristă-/ Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/ Gîndeam la lumi ce nu există…/ Și-n lungi, satanice ecouri,/ Barbar, cînta femeia-aceea.// Barbar, cînta femeia-ceea,/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și nici nu ne-am mai dus acasă,/ Și-am plîms cu frunțile pe masă,/ Iar peste noi, în sala goală,- / Barbar, cînta femeia-aceea…” Actor aci, parte dintr-un personaj colectiv, Bacovia e cel mai adesea, însă, observatorul scenelor din viața de cafenea. Treptat, el se pierde de „ceață”, iar relația cu „instituția” cade în rutină. Dincolo de mijlocul vieții, o privește fără afecțiune, uneori chiar ostil, moralizator, atît în poezie („Și ninge…”), cît și în proză („Dintr-un text comun”). Motivele? Unele subiective: îmbătrînirea, domesticirea, însingurarea. Alte obiective: schimbarea publicului, dispariția multora dintre „visătorii damnați” și apariția, printre „consumatori”, a „inteligenților”, calamburgiilor, figuri ostentative desprinse parcă din teatrul lui Oscar Wilde („o, cît de superiori și în curent cu tot ce s-a scris!…”), declinul spiritului boem în formele cunoscute la începutul secolului XX.
Lasă un răspuns