Constantin CĂLIN
Dacă s-ar fi născut la Paris, și mai devreme, Bacovia ar fi putut să spună ca și Baudelaire: „Nu sînt decît trei ființe demne de respectat: preotul, soldatul și poetul. Ceilalți sînt jumătăți de oameni, făcuți pentru grajd, adică să exercite ceea ce se numesc profesiuni”. Ar fi spus-o nu pentru că avea simpatie pentru primii doi, figuri emblematice ale multor societăți, atît în secolul al XIX-lea, cît și în secolul XX, pe care îi fixează într-un vers din „Plumb de toamnă” („Am întîlnit un popă, un soldat…”), ci pentru că, chiar și atunci cînd ștergea cu umbra sa zidurile, – discret, umil -, credea că ultimul, poetul, reprezintă o excepție umană. Credea – cum de altminteri avea să afirme, privind retrospectiv, spre sfîrșitul vieții – că el însuși e (a fost) „un fenomen…” Dar Bacovia s-a născut la Bacău, un tîrg moldovenesc, unde nici preotul, nici soldatul și, cu atît mai puțin, poetul nu puteau să pară magnifici. Și apoi era doar un fiu de băcan. Din aceste cauze, dar și din altele, pe care le voi preciza mai încolo, el are rețineri în a se numi pe sine „poet”. Cînd totuși o face, – precum în Scîntei galbene, volum în care cuvîntul „poet” figurează de șapte ori, ceea ce înseamnă o treime din totalul ocurențelor, – recurge la persoana a treia, se proiectează în altul: „Am ajuns, acum, pe un cîmp cu ape… / În luncă, medita un poet cunoscut – / Părea că de oameni nu mai încape; /De-această-ntîmplare, atît de rău mi-a părut”. Aci (procedeu întrebuințat și-n alte părți), Eu (Autorul) a devenit El („poetul cunoscut”, aflat însă într-o situație de compătimit). Dedublarea se vede din ușurința cu care îi intuiește drama – în fond, propria-i dramă: marginalizarea. „Părea că de oameni nu mai încape” evocă o excludere, și nu – cum s-ar putea deduce – o excesivă încredere în sine. Fatalmente, în provincie anvergura orgoliului se restrînge. Bacovia reprezintă cazul unui mare poet fără imaginație. El trece rareori dincolo de propria biografie, de spațiile familiare, de mișcările și gîndurile obișnuite. Cînd încearcă să se travestească, nu reușește; îl recunoști imediat, ca în exemplu de mai sus. La o analiză a contextelor, vezi ușor, apoi, că răspunsul său la întrebarea „ce e poetul” e plin de clișee: „poetul” e „sărac”, „solitar”, „trist”, „bolnav” etc. Așa spuneau și alți zeci de autori. Dar cu toate astea, nu înseamnă că e fals, nici atunci cînd unele dintre trăsăturile enumerate nu sînt ale sale. În „Aiurea” (care e un avertisment și un blestem), el spune, de pildă: „Cetate, – azilul ftiziei – / Nămeți de la pol te cuprind… / Cetate, azi moare poetul / În brațele tale tușind…” În sens strict, „poetul” nu-i autorul: Bacovia n-a fost ftizic. Apelul său disperat nu e pro domo. „Poetul” e o figură simbolică: o jertfă pe altarul artei (ca să folosesc o formulă de-atunci), un intelectual neînțeles ori ignorat de societate. Or, de aceștia erau numeroși. Numai în deceniul de dinaintea publicării poemului în revistă (1904) muriseră: Ion Păun (Pincio), la 27 de ani, Traian Demetrescu, la 30, Iuliu Cezar Săvescu, la 37, Ștefan Petică, la 27, iar curînd lista se va dubla cu alte nume: D.Iacobescu, la 20 de ani, Traian Anghelovici, la 23, Adrian Forgaci, la 27, Panait Cerna, la 32, G.Orleanu, la 38. „Destine de efemeride”! Neliniștitoare, asemenea cazuri erau receptate de tînărul Bacovia ca premonitorii. Pentru el, lucru clar de la început, a fi poet însemna a aparține unei specii amenințate cu dispariția. Și cum ftizia era „boala secolului”, poetul mort de ftizie devine (dintr-un clișeu) o obsesie de care nu se va elibera pe deplin niciodată. Manifestată o dată sau de două ori, intenția lui Bacovia de a se prezenta ca romantic e corectată de el însuși prin ironie și autoironie. Poetul ca tip excentric (cum a fost în anumite momente și cum s-ar mai vrea) nu mai există – admite el, pe la jumătatea deceniului trei – decît în reveriile vreunei fete de pension, ruptă de realitate, naivă, livrească: „Duduia veșnic citește; / Știe clavirul, pictează – / Și nopți de-a rîndul veghează / Și poate, de-aceea slăbește. // Se crede, și unia spun – / Dar totul rămîne secret – / Duduia visează-un poet, / Bizar, singuratec, nebun”. E persiflat aci un loc comun al epocii, faptul că, în mintea multora, ca și în cea a „duduii”, atributele „bizar”, „singuratec”, „nebun” își tociseră gravitatea, erau simțite ca „simpatice”. Or, redus la atît, „poetul” e o jucărie de salon, o caricatură, un improvizator de versuri pentru albume, lucruri pentru care autorul Plumbului n-avea aptitudini și de care, de la o vîrstă, s-a ferit.
Modul lui Bacovia de a defini „poetul” e – s-ar putea zice – unul apofatic, negativ. În opera sa nu există nici un poem declarativ despre ce este acesta, ce vrea, ce rost are etc. Există, în schimb, cîteva versuri (pe unele le-am citat mai sus) din care rezultă mai curînd ce nu este sau ce n-ar trebui să fie „poetul”. Nu e „poet”, deducem, insul care, din vanitate sau din complezență pozează în ceva străin de natura sa, superficial și limbut, nici cel care se cantonează într-un sentiment egoist („Poeți cu putredul amor”) ori se lamentează excesiv, profesional („Și plîngă poeții poema lor vană”). Bacovia nu agrează retorica (goală), fumisteriile și ieremiadele, deopotrivă exagerate, psihologic false. În locul lor, preferă tăcerea. Gestul său cel mai caracteristic e de repliere asupra lui însuși, gest care nu se oprește decît în fața perspectivei de a nu mai fi „poet”. O asemenea situație – își dă seama – ar răsturna totul în el și l-ar transforma într-un om de prisos: „Plîngînd în zori cu fața în soare mă voi simți fără de rost, / Mă voi gîndi la toată jalea poeților care au fost”. Pentru Bacovia, maximum de dramă nu e să mori, ci să fii un „fost poet”.
Lasă un răspuns