Constantin CĂLIN
Puțini sînt cei care mai bănuiesc cîtă suferință cuprinde în el cuvîntul „muncitor”. Și francezul „ouvrier” (care vine din latinescul „operarius”) și englezescul „worker” au înțelesuri secundare ce evocă dificultăți. Dar „muncitor” trimite direct, prin rădăcina sa, la chin, caznă, supliciu, tortură, martiraj. Istoricii știu de ce: vremurile de robie, de dezmoșteniri, de înstrăinări, de abuzuri au făcut ca „munca” (d.sl. „monka”) să fie resimțită astfel. Muncitorul (din atelier, fabrică, uzină) este o creație a epocii moderne. La începuturile acesteia, însă, prin muncitor se înțelegea clăcaș, salahor etc. „Muncitorul” din poezia omonimă a lui Cezar Boliac (prima cu acest titlu în literatura noastră) e un sătean răzvrătit de adaosul de clacă. În „Clăcașul”, de același autor, o strofă ilustrează sinonimia celor doi termeni: „Ca un dobitoc de muncă, / Ca copaciul roditor, / Ca rodirea dintr-o luncă / Voi priviți pe muncitor. / El și fiii, și soție, / Boul, vaca și viței, / Toți sînt zestre pe moșie: / Robi ai muncii, robi ai ei”. Aproape în întreg secolul al XIX-lea, muncitorul e un om de la țară: „Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă” (Alecsandri). Pentru calitate, sociologic și juridic, i se va mai spune (denumire prezentă și în publicistica lui Caragiale) „muncitor de pămînt” sau „muncitor agricol”. „Muncitorul, pornit cu plugul la țarină”, e imaginea cea mai caracteristică a acestuia și în prima treime a secolului XX. Romancier al lumii rurale, Liviu Rebreanu va declara într-un interviu dat lui Ion Valerian în 1926: „Simt pe toți muncitorii de pămînt cum se frămîntă în mine”. Merită observat, la capătul acestui paragraf, că, deși scrie „Împărat și proletar”, Eminescu nu folosește niciodată în poezia sa antumă cuvîntul „muncitor”. La el, dar și la unii dintre contemporanii săi, „proletar” se referă, adesea, la „muncitorul intelectual”: „proletarii cărții cresc necontenit la număr” (D. Ollănescu – Ascanio). Afirmația că „tema muncitorului în literatura română este una din cele mai sărace și mai sporadice”, făcută în prefața unei antologii de la începutul anilor ’40, e în parte adevărată. Alcătuitorul acelei cărți n-a găsit material decît la treisprezece autori, pe care îi înșiră în ordine alfabetică: I.Agîrbiceanu („Fefeleaga”, „Săracul Toni”), Carol Ardeleanu („Viermii pămîntului”), Jean Bart („Fără permis de export”), I.Al.Brătescu-Voinești („Gheorghiță al Anghelinei”), I.Creangă („Acul și barosul”), Delavrancea („Milogul”), Gala Galaction („A mia pereche de papuci și un testament verbal”), I.Popovici-Bănățeanu („În lume”), Liviu Rebreanu („Țăranul și coasa”), M.Sadoveanu („Meșteru blîndu”, „Ion Ursu”), I.Slavici („Popa Tanda”, „Schimbare de meserie”), I.Vlasiu („Meseria e plug de aur”), G.M.Zamfirescu („Un glas ca o sfîșiere în noapte”). Cum se vede, s-a oprit doar la prozatori și i-a lăsat pe dinafară pe poeți, dramaturgi, reporteri. Deși nu prea numeroase cantitativ, contribuțiile acestora adaugă totuși noi fațete temei. O voi arăta aci, în puținul spațiu care mi-a rămas, cu exemple din lirica primei jumătăți a secolului XX. Acum literatura e atrasă, din ce în ce mai mult, de mediul urban. Iar majoritatea poeților orașului, indiferent de orientarea lor estetică, se referă, direct sau aluziv, la muncitor. Cel mai des, acesta e numit „lucrător”. El apare monumental, ca în poezia influențată de expresionism a lui Lucian Blaga („Te irosești în încordări de arc / Lîngă roțile mari de oțel. / Strivești între degete sînii materiei. / Îți sînt de păcură mîinile și afumate zorile. / Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră, pentru tine mașinile cîntă / Mai frumos decît privighetorile”) sau e o simplă siluetă. Este înfățișat, mai ales, pentru alura sa sculpturală, ca fierar, în poezia lui Leon Feraru și George Lesnea („Gol pînă-n brîu, muncești la nicovală. / Ciocanul tău se pare că-i vrăjit. / Sub lovituri ia fierul chip voit, / Și oțelul cu tăria lui înșeală”) ori ca zidar, în cea a lui Eugen Relgis și Virgil Gheorghiu. E supus, fără reacție, reificat, ca la Emil Isac („Fum gros se nalță-n cer. / Sirena fabricii sună. // Oameni palizi de visul nevisat, / La poartă se adună… // Și nu grăiesc, și nici nu se căiesc, / Ai crede că nu trăiesc; / Își șterg ochii și n-au răgaz să plîngă. // Fum gros se nalță-n cer…”), e victimă a accidentelor, ca la Aron Cotruș sau e revoltat ca la Ștefan Roll. Începînd de la „Scîntei galbene”, munca și muncitorul sînt prezente, de asemenea, în poezia lui Bacovia, scriitorul care a dat cea mai exactă definiție propriei activități: „muncă de visător”. Munca e una din temele reflecțiilor sale. O mare parte din viața sa coincide cu perioadele cînd se afirmă o ideologie și o religie a muncii. „Muncă, muncă peste tot”, se spunea după primul război mondial, îndemn care a fost reluat, și mai intens, după cel de-al doilea. Poeziile sale exprimă o multitudine de sentimente legate de muncă. Mai întîi încrederea în muncă și speranța într-o răsplătire a ei viitoare: „Și, dacă munca trosnește din brațe, din piatră, din fier, – / Mulțimea anonimă se va avea în vedere”. Prin energetismul său, primul vers pare ieșit din condeiul unui poet futurist, suporter al mașinismului. Apoi e munca îndeplinită de voie – de nevoie, la ore fixe: „Sirenele de muncă vibrează, plîngător…”. Dar meditația sa cea mai dureroasă e cea în care expune contrastul dintre implacabila necesitate de a munci și diminuarea capacității de a o face: „Ce trist e pe lume / Un cîntec, / Un cîntec ce-l tot aud: / – La muncă… / În zori de primăvară / Cine-a putut să-nceapă, / În nopți tîrzii de iarnă, / Necontenit / Un cîntec / Ce l-am uitat cu anii / Haotici / Și fără nici o normă… / Cine-a putut să-nceapă / Un cîntec de viață / La ușa părăsită, / La anii mei tîrzii… / Ce trist e pe lume / Necontenit, / Un cîntec ce-l tot aud: / – La muncă!” (Un cîntec). Versuri din diverse alte poezii relevă desele raportări ale poetului la ideea de muncă. Față de cei ce muncesc Bacovia are mereu o atitudine simpatetică. Uneori într-o singură imagine surprinde condiția unei întregi categorii: „La geamul unei fabrici o pală lucrătoare / Aruncă o privire în zarea de azur”. Munca îl deprinde cu anonimatul („voi fi uitatul muncitor”) și cu observarea contrastelor din viața socială și economică. Cunoscut ca om blajin, el dezvoltă, spre surprinderea cititorilor, în „Serenada muncitorului”, un discurs de club popular, protestatar, dur, amenințător: „Eu sînt un monstru pentru voi / Urzind un dor de vremuri noi, / Și-n lumea voastră – abia încap…/ Dar am să dau curînd la cap”. Sfidării burghezului „cu aer triumfal” îi corespunde, însă, altundeva, admirația pentru „eroua lume muncitoare” și petrecerile ei simple, tradiționale, cu ieșiri în natură: „Profil de burg gigant / Și atmosferă, rară, / Amar parfum de liliac / Și bonduri de chitară. // Plăceri / De-o zi de sărbătoare, / Voioase vechi moravuri… / Spre cîmp se duce / Și dumbrave / Eroua lume muncitoare. // Și după altă zi, / Post-festum – / Îndemnări de cruci / Pe străzi / Și în tramvaie, / Spre necesarul randament / Din monotona Muncă”. (Arminden)
Lasă un răspuns