Constantin CĂLIN
Invitat la Facultatea de Litere din Bacău, cu doar două zile înainte de împlinirea vîrstei de 75 de ani (8 aprilie), pentru a fi omagiat, profesorul universitar ieșean Liviu Leonte și-a răsplătit auditoriul cu o prelegere despre „Barocul în literatura română”. Așezat într-una din băncile din față (ceea ce nu prea obișnuiesc), l-am ascultat cu o curiozitate aproape egală cu cea de acum peste patru decenii cînd eram studentul său. N-a fost și nu e un orator de catedră. Vorbește de jos, fără să-și umfle vocea, cu puțină gesticulație. De fapt, citește un text: calm, măsurat, cu scurte tăceri între fraze. Textul acela e însă substanțial și profund. Privește opera în adîncime, rezumă și interpretează. E plin de nuanțe și, prin aceasta, sugestiv. Treptat, expunerea se transformă într-o confidență de opinii. Îi simți fermitatea. Sînt profesori ale căror vorbe, dacă ar fi imprimate, te-ar stupefia prin banalitățile și, uneori, prin prostiile lor. Dată la tipar, o prelegere de Liviu Leonte e întotdeauna un excelent articol sau studiu. Nu pierde o iotă din strălucirea inițială. În cazul său, stilul e omul, iar omul e ponderat, elegant, cu tact. Nu oscilează în păreri, nu se schimbă. Ironic l-am surprins în mai multe rînduri; agitat, răvășit de umori, violent niciodată. Politețea sa e indefectibilă, dar și exigența. E stăpînul propriei axiologii. Informat în general asupra actualității literare, nu pierde timp cu fleacurile, recomandînd și altora să procedeze la fel. Critica sa de întîmpinare îi are în vedere cel mai adesea pe clasicii contemporaneității, valori sigure, rezistente la fluctuațiile din climatul epocii: Marin Preda, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu. Sau pe autorii reprezentativi. Aceleași criterii stau și la baza activității sale de istoric literar. Liviu Leonte a dat o ediție exemplară a „Operelor” lui Constantin Negruzzi (în trei volume) și o monografie de referință asupra scriitorului, mai larg informată și mai echilibrată în aprecieri decît cele ale lui E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Piru, lucrare de certă utilitate științifică și didactică, recent reeditată. De remarcat: fără revizuiri, deși are un sfert de secol. Studiile sale de mai mici dimensiuni (vezi volumul „Scriitori, cărți, reviste”) sînt de asemenea bine proporționate și juste în aprecieri. Profesorului i se potrivește ceea ce el a spus despre autorul nuvelei „Alexandru Lăpușneanul”: „Tot ce a făcut poartă marca lucrului serios”, de la notele ediției pînă la fragmentele de curînd publicate despre Proust. El ilustrează perfect regula impusă de G. Călinescu că nu poți fi critic dacă nu ești istoric literar și nu poți fi istoric literar dacă nu cunoști și alte literaturi sau nu ai o solidă pregătire filologică.
În vremea studenției mele, Liviu Leonte abia trecuse de treizeci de ani. Era un tînăr cu părul complet alb, tip îngrijit, igienic, discret, enigmatic, grav și cu mici izbucniri de rîs copilăresc, de care nu o dată roșea. Azi, la 75 de ani, continuă să-și păstreze ținuta: e drept, suplu, distins, impecabil. Figura sa e liniștită, cu prospețimi de om tînăr. Atitudinile sînt cele știute, la fel rostirea, respirația frazelor. Nici un semn de rigiditate intelectuală, nici o alunecare în pedantism. Intim, probabil că nu-și ignoră vîrsta, și-o poartă însă cu decență și demnitate. Nu bravează, nu se lamentează. Deși sexagenar, îl privesc ca pe un model, cu admirație și cu invidie.
La Bacău, profesorul Leonte a venit însoțit de actorul Dionisie Vitcu, doctorandul său, care pregătește o teză despre G. Ciprian. Pentru a sublinia sărbătoarea, acesta a dat un recital compus din versurile mai multor poeți, de la Shakespeare la Topîrceanu. Intrîndu-și cu adevărat în vervă, după recital Dionisie Vitcu i-a evocat, imitîndu-i în cele ce le-au fost caracteristice, îndeosebi în latura umană, pe cîțiva dintre actorii faimoși ai scenei ieșene. Întrebat despre propria sa evoluție profesională, el a mărturisit că i-a fost destul de greu să se impună și să ajungă la situația pe care o are acum în teatrul românesc: „A trebuit să muncesc mult mai mult decît frumoșii care aveau totul de-acasă…” În acea clipă, pe chipul său hirsut și în ochii săi am zărit lumina unei intense satisfacții.
Lasă un răspuns