Constantin CĂLIN
Ca și „pustiul”, înainte de a fi o temă filozofică și poetică, solitudinea a fost o experiență religioasă, inițiatică, marcată de exemplul lui Iisus, care a stat singur „patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. Din secolul al IV-lea și al V-lea, mii de aspiranți la sfințenie se dedică modului de viață anahoretic ce vizează solitudinea absolută. Principiile lui ajung din Orient în Occident, unde un Eucher de Lyon scrie „l’Eloge de la solitude” (Elogiul singurătății) și „Le Mepris du monde” (Disprețul lumii). S-a spus: datorită impactului său social, în Evul Mediu, „eremitismul se prezintă ca una din cheile istoriei mentalităților”. Mișcarea continuă, cu fluxuri și refluxuri, pînă dincolo de mijlocul secolului al XVIII-lea, atît în Est, cît și în Vest, reîntoarcerea la spiritul vechilor asceți fiind o exigență la fel de valabilă pentru „Solitarii” din Port-Royal, grupați inițial în jurul lui Antoine Le Maitre, și pentru monahii de la Neamț, reorganizați de Paisie Velicikovski.
Surprinzător, solitudinea prinde conturul unei teme și devine subiect de discuții contradictorii (literare și filozofice) chiar în plină epocă a Luminilor, cînd modelul uman e „omul civilizat”, sociabil. Începutul îl face Jean-Jacques Rouseau, cu „Julia ou la Nouvelle Heloise” (Julia sau Noua Eloisă) și „Les Reveries du promeneur solitaire” (Visările unui hoinar), „care deschide calea tuturor nemulțumiților de real, tuturor dezamăgiților de viață, care sînt legiune în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”. Acum apar „Nopțile” englezului Young, eseul „Despre solitudine” al germanului Zimmermann, „Studii despre natură”, „Coliba indiană” și „Paul și Virginia” de Bernardin de Saint-Pierre ori elegia „Solitudine” a strasbourghezului Ramon de Charbonnieres, care notează o stare ce va reveni, după decenii, și sub condeiul lui Vasile Cîrlova, în „Păstroul întristat”: „Je suis seul, mecontent au sein de la nature;/ Quand toute chante l’amour, a mes emus/ Tout est muet…” (Sînt singur, nemulțumit în sînul naturii;/ Cînd totul cîntă dragostea, în simțurile mele înduioșate/ Totul este mut…”. Prin aceste opere ideea solitudine se amplifică și se nuanțează. „Tradițional, solitudinea era o situație de izolare fizică; pentru Rousseau și contemporanii săi ea se interiorizează, se face psihologică; mai puțin distanță materială între corpuri cît separație morală între conștiințe”. Altfel spus, motivația, caracterul și finalitatea sa sînt altele. Solitudinea nu mai e opțiunea voluntară a omului religios ce tinde spre desăvîrșirea morală sau a filozofului ce caută să se detașeze de lucruri și de evenimente, pentru a putea să-și adîncească gîndurile, ci un mod de protecție sau de protest contra anumitor direcții din evoluția societății. Romanticii, care intră curînd în scenă, văd în ea o importantă „sursă de inspirație” și /sau o „infirmerie a sufletelor”, cum a definit-o un om de spirit din secolul lor. Cu cîteva excepții notabile (Senancour, Chateaubriand, Holderlin, Eminescu), o caută și îi suportă ușor rigorile.
Reflecțiile despre solitudine devin mai numeroase, mai sistematice și mai grave (vezi „Les Solitudes” de Sully Prudhome) spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Aproape că nu există poet al acestei epoci, inclusiv la noi, care să nu se refere la ea. Ceea ce pentru majoritatea romanticilor era doar o alternativă, provocată de dezacordul cu societatea, pentru socialiști, simboliști, decadenți e o situație inevitabilă. În cazul lor, solitudinea apare ca o pedeapsă imanentă (derivînd fie din condiția de proletari, fie din cea de „blestemați”), ce trebuie efectuată pe loc, în „cetate”. Neîndoielnic, cei singuri cu adevărat sînt cei care trăiesc în mijlocul orașelor, anonimi, simple siluete. „Ei trec pe străzile ce furnică de lume,/ Pe ulițele zgomotoase,/ Prin piețele mizeriei din lume…/ Ei trec – / Nu știe unde-anume”.
O disociere e, aci, necesară.
Există poeți moderni pentru care solitudinea constituie un climat indispensabil. Rilke, de pildă, petrecea luni întregi singur în castelul din Muzot. În schimb, pentru Valery, care cerea în eseurile sale o „inserare profundă” în realitate și o evaluare corectă a „conexiunilor”, o asemenea viață părea de neconceput. „Pentru mine – zice el – solitudinea și liniștea prelungite sînt intolerabile. Mă simt ca un corp cald în vid, care își împrăștie toată căldura sa. Mă epuizez cu o oboseală insuportabilă. Am nevoie de alții ca de oglinzi”.
Bacovia se situează între aceste două poziții extreme. Solitudinea are, la el, cel puțin trei aspecte: recunoașterea unei organizări sufletești deficitare, care-l face inadaptabil, formă de protest și perspectivă estetică. Incepe în epoca școlarității („Un elev singuratic pălea”), slăbește uneori puțin, dar ține pînă la sfîrșitul vieții. Indiscutabil, poetul era cinstit cînd declara că n-a voit-o, că „viața haină” l-a obligat s-o adopte, că apoi ea l-a „cerut vieții”, transformîndu-l în „prizonier”. Așadar, recunoaște că viața i-a influențat poezia, dar și că, la rîndul ei, poezia i-a influențat viața. Aș spune chiar că, mai vinovată pentru solitudinea sa e poezia decît „temperamentul”, amintit o dată ca justificare. Lucru cert, după mine, de la o vreme, vrînd-nevrînd, omul Bacovia și-a „croit” viața după poezia sa. Evident, dacă ar fi avut vocația solitudinii, ar fi perceput-o, barem de cîteva ori, cu bucurie, ca să nu zic voluptate, în felul unor romantici. Așa, însă, solitudinea e, mai degrabă, un „semn particular”, „pecetea” cu care a fost marcat încă din tinerețe, cînd de altminteri vorbește mai des caz de ea. In „Plumb”, de pildă, prin toată gesticulația, e un „solitar”, ceea ce nu se repetă, aidoma, în restul volumelor. „Stam singur…”, „sunt singur…”, „trec singur…”, rezumă aproape întreaga sa situație. Iarna îl prinde singur; plimbările și le face singur, prin locuri „solitare”, adică goale, pe unde, din cauza „tîrziului”, nu mai trece nimeni. În piețe, pe stradă, la han, în panoramă, în zăvoi, „pe ape-nghețate”, pe cîmp, – e singur. Din casă iese și se întoarce, de fiecare dată, singur. Veche, permanentă, solitudinea se imprimă în comportamentul său: devine tăcere („Tot mai tăcut și singur”) sau delir („Omul începuse să vorbească singur”). Pînă la urmă, „Poet, și solitar” ajung, cu prețul unor mari suferințe, termeni inseparabili.
Solitudinii morale îi corespunde, la Bacovia, o solitudine estetică, și invers. Una o cere pe cealaltă. Poetul își asumă consecințele ce decurg de aci. Deși e un indice al situației sale de marginal, în epoca „Plumbului” și a „Scînteilor galbene”, solitudinea sa are, dacă se poate spune astfel, o nuanță elitistă. E arătată mereu cu ostentație: „Sunt solitarul pustiilor piețe/ Cu jocuri de umbră ce dau nebunie;/ Pălind în tăcere și-n paralizie, -/ Sunt solitarul pustiilor piețe…”. Și: „Singur, singur, singur…/ Intr-un han, departe -/ Doarrne și hangiul,/ Străzile-s deșarte,/ Singur, singur, singur…”. Apoi, se obișnuiește cu ea, cum te obișnuiești cu o boală cronică. E ceva care nu-l lasă ori de care nu se mai poate despărți, încît ajunge să se recomande: „Eu singur, cu umbra, iar am venit”. Cei mai mulți dintre poeți evocă solitudinea printr-un contrast între individ și mediu (lume, natură), între tristrețe și jubilație, între sărăcie și abundență etc. La Bacovia, nu o dată, ea e totală: insul e solitar, peisajul e solitar, ora e solitară ca mai sus, în „Pălind”. Tradiția biblică și o mare parte a tradiției poetice consideră solitudinea ca o stare pe loc, de izolare, într-un vîrf de munte sau la țărmul mării. Solitudinea lui Bacovia diferă, și sub acest aspect, de a altora: e deambulatorie și se desfășoară, în nouă din zece cazuri, într-un spațiu amenajat sau barem accesibil. Rareori numite direct, cauzele ei sînt inseparabile de consecințe: absența, regretul, teama, melancolia, plictisul, nevroza, alienarea etc., împreună cu care se evidențiază în mod reciproc. De aceea, aparent, nu are nici scop și nici sfîrșit. Categoric, pentru Bacovia, ea nu-i un remediu, ci un calvar. Nevoit să o suporte, autorul „Plumbului” i-a intuit cu extraordinară acuitate primejdiile, căci adesea, acolo unde reușesc sfinții, poeții eșuează. Ruptura de lume, reclamată în „Cu voi…”, ascute, ce-i drept, conștiința individuală, însă în creierul solitarului, mai analitic decît al celor integrați în colectivitate, „plînge un nemilos taifas”, care nu întărește, ci erodează rîvnita „pace interioară”.
Lasă un răspuns