Constantin CĂLIN
Recitesc adesea, mai ales vara, cu neistovită încîntare, „Aqua forte” de E. Lovinescu, al patrulea volum al „Memoriilor” criticului, care prin structură și prin incisivitatea anumitor notații diferă de precedentele. Sînt descrise în el trei „faune”: una adevărată, „domestică și animalieră”, alta literară, „figurată, portretistică”, și ultima, „o faună de idei”. Cea dintîi relevă un scriitor „bucolic”, descins din București în Fălticeni, la casa părintească rămasă fără părinți, singur printre slugi și orătănii, curios și contemplativ, odihnindu-se în mijlocul acestei lumi mărunte, căreia îi înregistrează comportamentele, „legănat (uneori) în duioșii personale și reminiscențe mitologice”. Idilismul său e însă doar aparent. Diferența față de autorii cu o astfel de înclinație o dă privirea, una de observator și, totodată, de lector. Lovinescu e prea deprins cu literatura ca să n-o caute ori să nu-și amintească de ea și aci. Tema lui personală e trecerea de la un „odinioară” prosper la un „acum” precar, care îl face melancolic, atent la semnele de descreștere, deteriorare și decrepitudine. Diminuată, rarefiată, „fauna” curții îi evidențiază mai pregnant decît în trecut indivizii uneia sau alteia dintre specii: porcul, cocoșul, rățoiul, gîscanul, curcanul, cî(i)nele, pisica, furnica, vaca, broasca, greierul, racii. Toți și toate sînt văzuți în perspectiva simbolică, fixați în definiții morale. „Boul e îngust la minte; măgarul e ingrat și neprevăzut; catîrul, încăpățînat; cînele, rău; porcul e nerușinat”. „Lacomă dincolo de nevoile ei, rața e echivalentul porcului”. „Democratică și chiar vulgară, gîsca nu e trivială ca rața”. „Gîsca trece drept proastă, mai proastă decît găina sau decît rața”. „Reputația prostiei vine poate din faptul că e guralivă. Un cîrd de gîște e un sobor, un ceai de binefacere, o șezătoare la țară, o clacă de scărmănat lîna”. Cel mai dotat cu calități „sociale” i se pare cocoșul: „Cocoșul e dezinteresat, generos și curtenitor, oferă tot găinelor, ciugulind doar puțin, ca să le arate că știe prețui darul; le cheamă zgomotos pe cele întîrziate; sultan și tată de familie, incestuos poate, dar mărinimos, darnic, altruist; își rupe dumicatul, cu scurte comentarii galante; găinile îl ascultă, iar puicuțele se țin departe; le e rușine să mănînce în public”. Criticul nu-și uită meseria, folosind nu o dată termeni proprii vieții literare.
Astfel, relatînd una din ultimele manifestări războinice ale bătrînului cîine Ursu, „decanul de vîrstă al întregei curți”, scrie că acesta ajunsese să latre mai impetuos un „confrate” decît un om, „cuprins de o demență frenetică de polemist”. Despre pisică zice că „practică jocul, cu dezinteresarea artei pentru artă”. În fața sforțărilor unei broscuțe de a urca pînă la el, formulează următoarea ipoteză: „E poate o poetă și sub labele ei invizibile aducea un manuscris”. Cum nu găsește nimic, deduce că: „Avea probabil într-însa cea mai înaltă poezie, poezia tăcerii, și-și ascundea sub limbă stihurile cele mai frumoase: acelea ce n-au fost orăcăite încă”. Din comentarii nu lipsesc nici referințele la literatura clasică. Solitar și orgolios, curcanul își trece victoriile închipuite „în rapsodia unei Iliade scîrțîite în stridențele de cumpănă neunsă”. La rîndul său, gînsacul e „rapsodul unei epopei mult mai familiare și didactice (decît cea a curcanului – n.m.), pe înțelesul unui auditor prostănac și ușor de mulțumit – auditor de gîște”. În fine, lăsîndu-se mulsă, vaca „participă fără murmur la destinul albinelor virgiliene de a lucra pentru alții, nu pentru dînsele”. Sînt, bineînțeles, și alte lucruri de remarcat. Unul dintre ele e că mai multe dintre schițele care evocă „ambianța animalieră” au un caracter de eseu, în sensul că încearcă să răstoarne anumite „locuri comune”. Furnica, de pildă, s-ar bucura de o „reputație uzurpată”. „Mulți observatori au închinat volume întregi inteligenții, cu deosebire de ordin social, a furnicilor; unii au scos chiar și doctrine de organizare a societăților omenești după normele și tehnica mușuroaielor. Exagerări. Furnica nu ne poate servi ca model”. Motivul? „Ea e lipsită de forma cea mai rudimentară a inteligenței: de instinctul de conservare”. Furnicile „nu-și presimt moartea și n-au nici un fel de reacțiune în fața ei; n-o înțeleg nici chiar cînd o văd”.
Fiecare din „scenele și portretele” care prezintă „fauna vieții literare” e, cum ar spune un francez, „un recit plein de saveur, de malice et de tendresse”. Contemporanii lui Lovinescu le-au citit pasionați de identificări, dornici să găsească „cheile” personajelor. Pe baza „Agendelor” criticului și a altor materiale istorico-literare, noi știm azi că „strănepoata” din „Cavalerul balt” e basarabeanca Glady Kirilenco, că poetul din „Povestea lui Nessir și a celor opt cocoșați” e Vasile Demetrius, prietenul din tinetrețe al lui Cocea, Arghezi și Galaction, că în „Consilierul” e vorba despre Nicolae N. Pancu, autorul volumului „Sub vulturul Moldovei”, iar în „Fîn în coarne” despre Pompiliu Peneuș, că Myrina (Myruna) e actrița Sorana Țopa, că în „Lovitură prin bandă” e vizat Șerban Cioculescu etc. Unele din aceste nume nu mai spun acum mare lucru. Reprezintă însă o parte din varietatea de tipuri existente în epocă, și nu numai atunci. Sînt inși fascinați de himera literaturii, care pendulează între sentimentul grandorii și cel al zădărniciei, versatili, proteici, oportuniști. Au manii, vanități, slăbiciuni. Revendică, reclamă, colportează. Denaturează intențiile, rețin ceea ce le convine, trec lesne de la timiditate la insolență, de la laudă la denigrare. Alternează umorile, se contrazic, schimbă exaltarea în scepticism sau, mai rău, în disperare. Patron al unui cenaclu timp de peste douăzeci și unu de ani, Lovinescu cunoaște toate trucurile la care recurg cei care vor să pătrundă cu orice preț în literatură și în presă. Iată un portret desprins parcă din actualitatea noastră: cel al unui tînăr ziarist „simpatic, băgăreț, categoric”. N-are încă bacalaureatul, dar semnează în cîteva cotidiene. Plecat în Franța, „în două – trei săptămîni” vizitează numeroase celebrități, fiind primit și de „primul ministru Blum”. Tot ca liceean, face „un turneu de conferințe despre literatura română modernă, la vreo șapte posturi de radio (poloneze), la Cracovia, Lemberg, Varșovia, ba și prin țările balte, la Talin, la Klaipeda, la… „E sigur pe sine, se pricepe să se insinueze pretutindeni și să transforme orice inconvenient în ceva profitabil. Chiar articolul în care criticul îi descria „cazul” îl consideră „o biografie romanțată” și se declară încîntat de a o avea la vîrsta lui. În treacăt fie zis, „tînărul de viitor” Andrei Georgian (George Adrian) e cel care i-a smuls lui Lovinescu un răspuns la ancheta „Eu și strada mea”, publicat în „Adevărul” din 4 februarie 1937. Corespondentul feminin al acestuia e fata (cu bacalaureatul luat) din „Vînt de primăvară”, care, deși are un scris „antiziaristic” (liric, încărcat cu imagini), vrea, nici mai mult – nici mai puțin, să facă un ziar, să-l conducă ea: „sînt atîtea de spus în țara noastră, de schimbat în școală, în educație, în situația femeii”. Chestiunea adecvării sau cea a competenței îi e complet străină. (Fragment)
Lasă un răspuns