Constantin CĂLIN
Chestiunea mă frămîntă de mai multă vreme: trecutul, prezentul și viitorul ei. Dacă ar fi să mă iau după cele ce văd în diverse volume și reviste, n-ar trebui să am nici o îndoială. Se citează copios din „Biblie” sau se scot motouri din aceasta. Se scriu „psalmi” și „evanghelii”, iar Dumnezeu e invocat în numeroase texte. Sînt acestea dovezi de religiozitate? Nu mă grăbesc să zic da. Cînd privești lucrurile critic, constați că o mare parte din această producție e compusă din parafraze și ticuri, și că n-are legătură nici cu religia, nici cu literatura. Cei ce-o realizează sînt, adesea, niște veleitari sau niște vanitoși, care încearcă să atragă atenția asupra lor, fie smerindu-se în chip ipocrit, fie afișîndu-se cu orgoliu. Moda asta a ținut un an-doi, dar acum nu mai interesează pe nimeni. Cititorul devine mefient ori de cîte ori ceva frizează abuzul, cu atît mai mult cînd e vorba de o materie așa de delicată.
Ca și alte sentimente, credința religioasă depinde de loc și de timp. Un scriitor nu poate fi mai religios decît poporul căruia îi aparține. Și, de asemenea, nu poate trece de grila timpului său. În privința religiozității românilor, mă situez de partea celor care o consideră superficială. „Românii sînt dintre toate națiunile creștine de orice rit – susținea, în urmă cu o sută de ani, D. Drăghicescu -, poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puțin credincios. Starea clerului nostru o dovedește pe deplin; bisericile noastre, mai ales a celor de la sate, o învederează. Dacă sînt și se mai construiesc biserici este că se mai păstrează, din vechi, obiceiul la săteni ca în ziua de Paște, înainte de a merge la cîrciumă, să treacă și pe la biserică. Unii chiar, la sărbătorile Crăciunului, iau curajul să meargă pînă în tinda templului sfînt. Și în sfîrșit, biserica este o trebuință pentru copii și bătrîni. Săteanul nostru, în afară de Paște, nu simte obligația conștiinței de a merge la biserică, decît de trei ori în viața lui: o dată la botez, dus de alții, o dată la cununie, cînd îl duc alții, și apoi la moarte, cînd după el se duc alții”. Un cleric și scriitor, Gala Galaction, confirmă această judecată severă, impregnată pe alocuri de malițiozitate: „Este adevărat că în materie religioasă poporul nostru este foarte original. Nu prea seamănă cu nici unul din neamurile pravoslavnice (…). Prea bisericoși nu sînt românii, trebuie s-o spunem…”. Secolul care s-a scurs de atunci n-a modificat fundamental mentalitatea noastră. Într-un articol scris, în 1930, împotriva revistei „Gîndirea” („De disparitione angelorum”), G. Călinescu amintea de existența a trei faze în viața religioasă: teologică, ascetică și mistică. Prima „constă în supunerea deliberată la dogme, într-o conștiință clară a dependenței omului de Dumnezeu. Treaptă joasă, comună spiritelor celor mai simple”. Cei mai mulți dintre români n-o depășesc. Și – trebuie adăugat – nici scriitorii lor pretinși religioși. Din nefericire, lucrurile n-au avansat: „psalmiștii” și „evangheliștii” de azi n-au nici pregătirea teologicală a colaboratorilor „Gîndirii” la care se referă criticul, nici talentul lor. Sînt novici și-ntr-un domeniu și în celălalt.
Scriitorul nu poate depăși, spuneam, grila ideologică (veritabilă cenzură) a timpului său. Eminescu, Vlahuță, Macedonski își simt, fiecare, insuficiența credinței lor. „Dacă noi am avea religie, noi doi (îi scria Eminescu Veronicăi Micle, în 1882), am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atît amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia”. Cauza o constituie faptul că sînt oameni ai unui secol sceptic, pozitivist și materialist. În „Dormi în pace”, poem celebru pe vremuri, A. Vlahuță redă trecerea de la apostazie la credință. Cînd îi moare iubita, eroul liric spune: „Am simțit atuncea, Doamne, că din sufletu-mi se duce/ Pîn’ și drojdia credinții ce-o purtam ființei tale./ Și mi-am zis: Desigur, pasul pe a vieții noastre cale/ Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne sîntem noi”. La scurt timp, cînd părăsește „odaia plină de înghețul morții” și vede pe cer luna într-o „sfîntă splendoare”, gîndurile i se contrazic: „A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea/ Marii străluciri ce-n raze inima-mi scălda și mintea!/ Și adînc, smerit, cucernic, pocăit în fața lumii,/ Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpîn al lumii”. Dar E. Lovinescu a observat bine: „Moartea e o problemă, Dumnezeu este o altă problemă. Nu o intuiție. Din intuiție nemijlocită a ieșit însă adevărata poezie religioasă. Credința este o grație divină: nu stă la capătul unui raționament. La Vlăhuță ea este totuși o concluzie de ordin intelectual”. Macedonski mărturisește, la rîndul său, a fi oscilat între tăgadă și credință: „Iertare! Sînt ca orice om:/ M-am îndoit de-a ta putere,/ Am rîs de sfintele mistere/ Ce sînt în fiecare-atom…”. Sînt și alții, mulți, dintre contemporanii celor trei, care se confruntă cu aceeași dilemă dramatică: să rămînă ceea ce sînt sau să facă pasul înapoi? A exprimat-o, simplu și dureros, D.Th. Neculuță, poet cu înclinații socialiste, în primele două strofe din sonetul „În noaptea Învierii”: „Solemn și grav, sub cerul ce străluce/ De aștri veșnici, clopotele cîntă/ Iar eu ascult… Și-n vraja ce mă-ncîntă/ Credința veche cearcă să m-apuce./ Eu te-am ucis pe a rațiunii cruce,/ Și te-am înmormîntat, credință sfîntă! Azi cine din neant de dezmormîntă/ Și-n sufletu-mi ateu te readuce?” A mărturisit-o și Mihail Codreanu în „Plîngerile unui apostat”, din care am să citez doar terținele, despre remușcare: „Dar ce stingher și ce strein își zbate,/ în urgisita lui singurătate,/ sărmanu-mi suflet (de răzvrătit – n.n.) clipele-ngrozite…// și cum n-aș vrea să cred și-n prosternare/ să-nalț spre Tatăl brațe umilte,/ să plîng… și să mă rog să-mi dea iertare”. Chiar sufletele cele mai tari au tresăriri asemănătoare. Arghezi povestește undeva despre vizitele lui Maiorescu (considerat ateu) în noaptea de Înviere la mînăstirea Cernica: „El avea o meticuloasă grijă ca niciodată de Paști să nu lipsească din fața altarelor de la Cernica, cele două enorme făclii de ceară albă, pe care le trimetea anual mînăstirii… Uneori, în puterea nopții, sosea și o caretă la Arhondaric. Printre cei cinci sute de călugări cu zăbranicul negru al camilafcii, desfăcut simbolic, ca un văl de mireasă negru, din creștetul scufiei peste umăr, se strecura un domn cu barbișon, pitit pînă la sfîrșitul slujbei, cu doamna lui, în strănile depărtate, de lîngă ușă. Și repede, fără să se arate mai mult, domnul se întorcea pe întuneric în București…”
Religiozitatea scriitorilor nu iese, în afară de cîteva excepții, din conduita generală a oamenilor unei anumite epoci. „Adevărul literar și artistic”, în 1931, „Vremea”, în 1933 și „Da și nu”, în 1936, au publicat anchete pe tema „În ce cred”. Din cei peste patruzeci de scriitori, profesori universitari, academicieni, actori etc. cărora li s-a pus această întrebare, doar doi (Liviu Rebreanu și Haig Acterian) au răspuns fără echivoc: „Cred în Dumnezeu”. Romancierul a argumentat imediat: „Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilități de credință. Socotesc că numai avînd în inimă credința în Dumnezeu, ca o temelie firească, mai poți avea pe urmă și alte credințe, de ordin omenesc”. Cum se explică, însă, reținerea celorlalți de a-și afirma religiozitatea? Prin atitudinea dominantă a momentului, cînd aproape în toate țările europene, „religia devine – fapt evidențiat de francezul Lucien Romier – din ce în ce mai mult o afacere privată”. „Vizavi de cei care nu sînt intimii săi, omul contemporan acoperă cu un fel de pudoare fenomenele propriei conștiințe; el obține, în schimb, discreția semenilor săi”. După al doilea război mondial, pentru o parte de lume, unde ateismul e impus sistematic, pudoarea respectivă se transformă în obligația de a-și ascunde sentimentele religioase. Deși recunoscută printre drepturi, credința ajunge să constituie un secret personal care, uneori, nu e împărtășit nici celor din familie. La noile anchete pe tema „În ce cred”, nimeni nu mai cutează să răspundă ca Liviu Rebreanu.
A putut, oare, acest lung proces să devină reversibil în ultimul deceniu? În ciuda manifestărilor exterioare, actuala „resurgență” a religiozității e, după părerea mea, neconvingătoare. În tot ce se vede e mult mimetism și aceeași, veche, superficialitate. O dovedește chiar abundența literaturii de tarabă, religioasă numai la nivelul vocabularului, despre care am pomenit la începutul articolului. Voi reveni.
Lasă un răspuns