Constantin CĂLIN
O frază pe care o auzim des, dar nu o înțelegem complet întotdeauna, este aceea că „Biserica română e apostolicească, patristică și sobornicească”. Prima și cea de-a treia dintre aceste caracteristici beneficiază uneori de minime explicații: „e apostolicească pentru că datează din vremea apostolilor” și „e sobornicească deoarece-i condusă de un grup de prelați (sobor, sinod) și nu de o singură persoană”. In schimb, a doua, care se referă la menținerea pe linia învățăturilor patristice, e afirmată, de obicei, fără explicații, întrucît cere o desfășurare mai largă de argumente. Cel ce o enunță ar trebui să fie informat și asupra contribuțiilor autohtone la domeniul patristicii, lucru care nu se prea întîmplă, întrucît ele constituie obiectul unor cercetări recente, din ultimul sfert al secolului XX. Altfel spus, ar trebui să-i cunoască pe așa-numiții „scriitori străromâni”. Aceștia au fost impuși atenției publicului cultivat prin două cărți: „Scriitori bisericești din epoca străromână”, de pr. prof. Ioan G. Coman (1979) și „Primele scrieri patristice în literatura noastră. Secolele IV – XVI”, de Nestor Vornicescu, viitor mitropolit al Olteniei (1984), urmate de mai multe articole (pro și contra) pe această temă. Cel dintîi care îi include într-o istorie a literaturii române e profesorul Ion Rotaru (1994), iar după o serie de studii monografice, cel dintîi care dă o amplă sinteză asupra lor e criticul și romancierul Mihail Diaconescu, în „Istoria literaturii dacoromane” (1999). Cu toată modestia, adaug că i-am introdus în cursul meu de la facultate încă din 1991, dar fără a le acorda un spațiu mai mare de o prelegere. De ce am făcut-o? Pentru a sublinia că oameni ieșiți din pămîntul pe care îl numim azi românesc au fost capabili de importante realizări intelectuale și de gesturi de curaj. Eu consider emoționant, de pildă, faptul că aci s-a tradus, încă din secolul al IV-lea, Biblia, că Gerontie de Tomis a fost numit printre primii zece teologi ai timpului său, ori că Brentanion l-a înfruntat pe împăratul Valens într-o chestiune fierbinte atunci: arianismul. Am aceeași stare de jubilație ca la aflarea rezultatului unui sondaj de acum vreo douăzeci de ani al revistei „Lire”, din care reieșea că E.M. Cioran, Eugen Ionesco și Mircea Eliade se situau printre primii 42 de intelectuali cu cea mai mare influență asupra epocii contemporane. Neîndoielnic, la orice vîrstă, asemenea exemple au o valoare pedagogică, de îndemn. Biblia a fost tradusă în Altdeutsch, germana veche, de Wulfila (Ulfil), predicator și episcop al dacoromanilor din Gothia, teritoriu de la nordul Dunării, care includea o parte din Muntenia de azi, sud-estul Transilvaniei și sudul Moldovei. Contemporan cu el, dar activînd într-o altă zonă a dacoromanității, e Niceta de Remesiana, presupus autor al imnului „Te Deum ludamus” (Pe Tine, Dumnezeule, Te ludăm) și al unei opere în proză compusă din mici tratate despre credință („Libelli instruționis”) și omilii despre priveghere, psalmodiere și „diferite numiri”. Privegherile – arăta el – au „nenumărate foloase” pentru sănătatea morală și fizică: ușurează sufletul, alungă teama, viciile, prostia, greșelile, întăresc dragostea, ascut mintea, sporesc înțelepciunea. Cît despre cîntarea în biserică, ea trebuie făcută „mai mult cu sufletul decît cu glasul nostru”: „trebuie să-i cîntăm lui Dumnezeu cu inima, nu cu glasul. Să nu umblăm a îndulci gîtul și larinxul cu băuturi dulci, cum fac tragedienii, pentru ca să se audă înflorituri și cîntece ca la teatru”. In treacăt fie zis, dacă ar reveni printre noi, Niceta s-ar îngrozi de urletele unora dintre preoții și dascălii de azi, cît și de tonalitatea de romanță adoptată în unele cîntări bisericești.
Toți cei care au scris despre „străromâni” au insistat asupra grupului de „sciți”, adică al intelectualilor ridicați din Sciția Minor, actuala Dobroge, atunci „o regiune contemporană spiritualicește cu Europa”. De aci au pornit în lume Aethicus Histricus, Theotim de Tomis, Dionisie Exiguus (cel Mic, cel Smerit), Ioan Maxențiu și alții, apreciați la Constantinopol, la Roma sau la Marsilia, pentru pasiunea cu care participau la dezbaterile de idei ale vremii, situîndu-se pe poziții similare cu ale celebrilor lor contemporani Grigore de Nazians, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa (sec. IV), Chiril de Alexandria (sec. V), Ioan Hrisostomul (sec. V – VI), apologeți și doctrinari care au apărat creștinismul de erezii. Literatura lor abordează probleme de organizare și desfășurare a vieții religioase ori teze controversate în curentele de gîndire ale epocilor respective. Acesta e răstimpul în care „s-au clarificat ideile fundamentale ale Creștinismului în problemele teologico-patristice, ideile treimice, hristologice, pnevmatologice sau materiologice”.
Dintre „sciți”, maxima celebritate au atins-o Aethicus Histricus, autorul unei „Cosmografii” cu ecouri în literatura geografică de mai tîrziu; Ioan Cassian, „întemeietorul monahismului în Apus”, care, pe lîngă reflecțiile legate de „rînduielile chinoviilor”, s-a preocupat de remedierea celor „opt păcate capitale” (lăcomia pîntecelui, curvia, iubirea de argint, mînia, întristarea, lenea, slava deșartă, mîndria) și apoi de drumul ce duce la desăvîrșire; Dionisie Exiguus, eruditul alcătuitor al „Cronologiei creștine”: el a stabilit „era noastră”, luînd ca punct de plecare anul nașterii lui Iisus Hristos, și calculul pascal.
Includerea lor în istoria literaturii române nu a fost scutită de obiecții: cea mai importantă dintre ele e că operele lor n-au fost scrise în română (al cărei proces de formare nu se încheiase), ci în latină (Niceta, Cassian, Dionisie) sau în greacă (TheotimuI) și că n-au exercitat o influență sensibilă asupra evoluției literaturii române. De aci și pînă la acuzația de „protocronism” cu orice preț nu e nici măcar un pas…
Lasă un răspuns