Constantin CĂLIN
Deși Delavrancea declară undeva că avocatura îi este „nesuferită”, o mare parte din popularitatea sa în epocă se datora totuși succeselor obținute la bară, în cadrul curților cu jurați din diferite județe ale țării. Era solicitat de obicei în cazuri considerate pierdute, de inculpați cu o foarte mică speranță în achitare, implicați în asasinate politice, crime pasionale, dueluri. Și, de regulă, cîștiga, răstălmăcind astfel lucrurile încît părea că însuși adevărul vorbește prin glasul său. Ce înseamnă prezența sa ca avocat al apărării au arătat în amintirile lor Lovinescu, Sadoveanu și Artur Gorovei. Publicul, mult mai pasionat decît cel de azi de viața tribunalelor, venea în număr mare, curios de felul cum va fi dezlegată o dramă care îi apăsa nervii și de „jocul” cu neînchipuite variații al acuzării și al apărării. Întrucît n-am avut ocazia de a audia nici un mare orator, ne explicăm cu greu fascinația exercitată de Delavrancea. El însuși ia notă cu oarecare surpriză, dar și cu încîntare de propria-i putere: „Era ziua a patra (a faimosului proces Socolescu, la care ne vom referi în articolul viitor – n.m.) și foarte multă lume, dar încă cu luptă se putea pătrunde. (…) În viața mea n-am văzut așa sală. Capitala era întreagă reprezentată. Profesiuni libere, ingineri, medici, militari, doamne elegante de diferite vîrste și greutăți. Pe scaun, pe jos, în brațe, în picioare pe bănci, chiar și în cauza acuzatului. Ca un monstru imens cu mii de ochi scînteietori. Aștepta. Cînd președintele a pronunțat cuvintele: «D. Delavrancea are cuvîntul», monstrul agitat parcă ar fi încremenit. (…) Am vorbit, după 4 zile și 4 nopți, de la 9 pînă la 12,30. M-am simțit în unele momente atît de ridicat de o forță străină de voința mea, că dacă aș fi cerut juraților să osîndească de procuror, l-ar fi osîndit. (…) Cînd am sfîrșit, a fost o adevărată nebunie”. Vădit tulburată, actrița Maria Ventura îi mărturisea la capătul celor aproape 4 ore: „Acum am înțeles ce este o emoțiune tragică”. Chiar și unui jurist experimentat (I.Gr.Periețeanu) echivalentul pe care i-l sugera oratoria lui Delavrancea, atunci cînd a încercat s-o evoce, era acela de „magie”. Au intrat în fondul clasic al literaturii judiciare pledoariile sale în procesele Caragiale-Caion și Societatea de asigurări „Dacia” – I.N.Socolescu. Prima – moment important în lămurirea „afacerii Caion” – este mai cunoscută. Rostită la 11 martie 1902, ziua celei de a doua înfățișări în procesul de calomnie prin presă intentat de Caragiale, ea e axată pe ideea – îmbrățișată și de ceilalți avocați ai părții civile – a perversității lui Caion: „Falsurile lui dar au logica perversului, iar nu caprițiile inocente ale tinereții”. Ce anume face din această pledoarie documentul cel mai interesant al procesului? Mai întîi construcția ei inteligentă, perfect adecvată intențiilor acuzatorului, adică eradicarea „întregului cîmp de calomnii” și restabilirea adevărului. Paradoxal, deși ocupă un spațiu larg, nu recriminarea impertinenței lui Caion ci apărarea lui Caragiale, „una din cele mai luminoase figuri literare”, e aspectul memorabil al pledoariei lui Delavrancea. Oratorul cunoștea rezistența oficialităților, față de opera comediografului nostru. Caion nu era singurul și nici cel mai important dușman al acestuia: „A! Știu, cunosc acuzațiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale (…) Nu, domnilor, spiritul profund și ascuțit al lui Caragiale a denunțat șarlatania și ușurința, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiați, a zugrăvit zăpăceala și denaturarea spiritului național. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoșirea vieții noastre publice. Și, în fond, dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire”. Ideea că, la marii scriitori, „chiar în revoltă și dezgust”, patriotismul e mai puternic decît la politicienii obișnuiți, va fi reluată, peste cîteva luni, în amplul comentariu politic. Patria unora și patria tuturora. Pledînd, Delavrancea folosește ocazia pentru a releva condiția scriitorului Caragiale: „A muncit din greu; și-a robit tot talentul și toată inteligența lui pentru fala noastră a tuturora; și trăind din greu, n-a întins mîna nimănui și nu s-a plîns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înțeles că viața unui popor atîrnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci și de înălțarea geniului lui”. Superioară celorlalte intervenții avocățești din acest proces – acestea conștiincioase sau abile -, pledoaria lui Delavrancea dă glas prieteniei și solidarității profesionale, indignării muncitorului intelectual onest pus în situația de a se confrunta cu un jalnic plăsmuitor de falsuri. Apărîndu-l pe Caragiale, oratorul redescoperă o parte din sine – scriitorul.
Lasă un răspuns