Constantin CĂLIN
La Bacovia, spațiul fanteziei e redus, în schimb senzațiile ocupă un loc mult mai întins decît la alți poeți. Aproape nu-i poem în care ele să nu fie prezente. Deși nu cred că l-a citit pe Berkley, autorul Plumbului ar fi putut să spună ca și acesta: „Esse est percipi”, adică „a exista înseamnă a fi perceput”. Un om în criză, Bacovia se percepe mereu pe sine, se observă, își notează senzațiile. Ceea ce face el e un lucru vechi, căci recursul la senzații, ca dovezi ale autenticității trăirilor, se întîlnește în poezie încă de la Regele David. Un exemplu elocvent e următorul verset din psalmul 68, care, în traducerea lui Dosoftei, sună astfel: „Strigînd mi-au venitu-mi amețală, / Mi-au amurțît limba-n osteneală. / Ochii se tîmpiră de zăbavă, / Dorind, Doamne, de sfînta ta slavă”. Dar, totodată, ceea ce face Bacovia e și un lucru nou, pentru că, o lungă vreme, simțurile, „uși ale patimilor”, cum le numea Samuil Micu, au fost ocolite de literatură. Ele sînt redescoperite la începutul secolului al XIX-lea. Fapt curios, Văcăreștii, Conachi, C.A.Rosetti (în Jurnalul meu) și alții se laudă cu „simțirea” / „sîmțîrea”, cu „durerea” lor, totuși nu reușesc să evoce senzații. Sînt prea raționali, prea obișnuiți cu reflecția. Cînd vine vorba de senzații, e evidentă apoi „neajungerea limbii”. Cuvîntul pătrunde în poezie, însă, chiar mai tîrziu, peste o generație, cei care îl întrebuințează dovedesc aceeași incapacitate de a le descrie. Din ce în ce mai deasă, formula „senzații sublime” spune ceva despre intensitatea lor, nu și despre natura lor. Drumul modernității înaintează totuși în sensul afirmării importanței simțurilor ca barometre ale capacității cuiva de a se emoționa. Un gînditor, Macedonski nu numai că așează pe același plan cugetarea și simțirea, dar – în acord cu descoperirile epocii – îi acordă acesteia din urmă un rol prioritar: „Poezia este senzația directă”, sublinia el. „Cugetarea nu este decît un produs al senzației”. Ideea e reluată în povestirea „Din carnetul unui dezertor”: „Adevărul – se îndeamnă pe sine naratorul – trebuie să-l caut în simțire, iar nicidecum în cugetare”. E un punct de vedere novator, care îi privilegiază pe „senzitivi”. Cu aerul categoric al locului comun, ideea reapare, la distanță în timp, într-o dezbatere postbelică despre „Intelectul artiștilor”: „La baza oricărei opere – susține cineva – stă simțirea. Simțirea e chezășia – pentru creator – a izbînzii, a creațiunii”. În principiu, cam toată lumea e de acord cu aceasta. Controversele apar, însă, atunci cînd în discuție e pus felul simțirii: „normală” sau „bolnăvicioasă”? Simboliștii și decadenții sînt suspectați de a o avea numai pe a doua.
Cînd scrie, Bacovia, care se numără printre ei, pornește aproape întotdeauna de la simțurile sale. Ele sînt inegale ca performanțe. Acuitatea cea mai mare o au auzul și văzul, în schimb gustul și pipăitul sînt ca și inexistente. Nu e comentator care să nu fi remarcat versul din „Lacustră”: „Aud materia plîngînd”, paradigmă pentru toate realizările în acest domeniu, mai „senzațional” decît „aud iarba cum crește”, „aud țărîna”, „aud fîșîitul stelelor prin aer” etc. ale altora. În „plumb”, „delirul” începe de la încordarea auzului: „Stam singur în cavou… și era vînt… / Și scîrțîiau coroanele de plumb”. Două din primele trei versuri ale poemului „Gri” se referă, de asemenea, la auz: „Plîns de cobe pe la geamuri se opri, / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; / «I-auzi corbii!» – mi-am zis singur… și-am oftat”. În „Amurg de toamnă” versul 2, cel care-l înfioară și pe cititor, e: „Pe cîmp sinistre șoapte trec pe vînt”, iar penultimul („Ascult atent privind un singur punct”) pune, din nou, auzul pe primul plan. Alte vreo zece poeme demonstrează același lucru: deschiderea auzului la diversitatea fenomenelor sonore: cîntece, chiote, vaiete, vuiete, scîrțîituri, pocnete, plînsete, hohote, țipete, răcnete, tuse etc. Văzul, celălalt simț important al lui Bacovia, e exclusiv în mai mult de un caz, dar surprinde prin intensitate numai de trei sau patru ori, cînd poetul vede „ce nu se vede” sau ceva „bizar”, straniu”. Deși impresionant, versul „E numai vedere… nu pot să vorbesc” mă mișcă mai puțin de cînd am descoperit că e „calchiat” după Rimbaud. „Vederea” autorului „Dimineții” e mai puțin „ultravedere” și mai mult (și mai des) observație răbdătoare și, aș zice, nu o dată, norocoasă. Căci foarte rar cineva poate vedea cum „curg frunze de pe ramuri”, ca un șuvoi vertical, „golul” profund și „ruina” unui amurg, sau o mișcare ca aceasta filmică: „vîntul urnește încet nourul de la fereastră, pentru a pune altul…”
Contrar anumitor păreri, tabloul senzațiilor lui Bacovia e destul de variat. Astfel, în versurile sale întîlnim, pe lîngă senzațiile auditive și vizuale, senzații olfactive, termice, de sete, de enervare, de sufocare, de amorțire, de paralizie, de gol, de vertij etc. Cele de durere prevalează asupra celor de plăcere, iar intensitatea, durata și extensiunea lor e mai mare. Psihologic vorbind, e de remarcat receptivitatea poetului la diverși stimuli și rapiditatea cu care organismul său reacționează: „Un frig violet, și fața e creață”. Sau: „Și-acea caterincă – fanfară / Îmi dete un tremur satanic”. Și: „La muzica asta frumoasă, / Sînt lipsuri / În sîngele meu”. Frecventă, durerea e rareori localizată: „Iarbă de plumb și aer tare… / Pudrat pe o eczemă ce fața mi-o sapă”. De regulă, ea e multiplă („Pustiu parcurs / Mai mult cu gemete / De fizice dureri…”), difuză („Un oraș de piatră doarme… toate dor”), generalizată („Oh, punctează cu-al tău foc, / Soare, soare… / Corpul ce întreg mă doare”). Fără o cauză precisă, organică, durerea e, de cele mai multe dăți, morală: „Pierdut (aci cu sensul de epuizat – n.m.), mă duc și eu, cu brațele învinse, / Plîngînd, / Și fredonînd, / Gîndindu-mă la mine”. Liniștit s-a zguduit, plînsul e expresia cea mai elocventă (uneori și patetică) a durerii. Autorul Scînteilor galbene plînge și dimineața, „cu fața în soare”, și seara, „în ore tîrzii”. Plînge rătăcind pe stradă plînge „în parcul de mult părăsit”, plînge la geamul „iubitei”, plînge „pe-un arbore ca pe-un umăr”, plînge, împreună cu alții, în „cafeneaua goală”, plînge spunîndu-i să nu mai plîngă. În mai mult de o situație, plînsul său e intern: îi plînge inima („Și asemenea – adică din solidaritate cu suferința celorlalți – n.m. – inima mea plînge”) și, din motive grele, „În creierul (său) plînge un nemilos taifas”.
Mai frapantă chiar decît durerea e însă, la Bacovia, frica, senzație care se întîlnește la foarte puțini poeți. Aprehensiune („Azi iar mi-i frică… și cred și sper…”), teamă („Trec singur… și tare mi-e teamă…”), spaimă („Crai-nou verde-pal și eu singur / Prin crengile cu sunet de schelet, – / Învinețit ca un cadavru…”), angoasă („Ce frică fără cauză / A poposit…”), obsesie („Tresar prin somn, și mi se pare”), panică („Și mintea de zgomot, / Nimic nu înțelege…”), groază („Tristă, după un copac, pe cîmp / Stă luna palidă, pustie -/ De vînt se clatină copacul – / Și simt fiori de nebunie”), ea are, cel mai adesea, cauze personale (singurătate, viață de noctambul etc), dar și cauze sociale (sărăcia, foamea, disperarea, cînd „Răzvrătiții dau ca orbii – / Și flămîndu-i ucigaș”), ori naturale (furtuni, inundații). Dintre toate senzațiile cuprinse în operă, caracteristice în cel mai înalt grad pentru Bacovia sînt cele de derută și de amețeală, efecte ale oboselii, îmbătrînirii, durerii, fricii, – pîlpîiri ale unui om care, în unele momente, e aproape anulat fizic și intelectual. Fiecare din versurile următoare e o recunoaștere dureroasă a stărilor de confuzie și nimicnicie care îl încearcă adesea: „Am uitat dacă merg”, „… trec pe lîngă case mari… cătînd pe nu știu cine”, „Eu nu mai știu nimic”, „Aproape, mai departe – mai gîndesc eu?”, „Sînt amețit”, „am devenit năuc”. Amnezii, vertijuri și dereglări ale simțurilor sînt notate și în proză, în cîteva locuri: „Am uitat cine stă aici, și unde au plecat, e tîrziu; pe străzi e șoapta bunului plac și a suferințelor extreme, sau nimic… și podeaua e veche, și cioturile dau senzații de cranii; mintea cadențează fără șir cugetări pustii… pînă ce o moleculă s-a zdrobit în creier, pînă ce totul spune: vedeți ce ați făcut…”
Senzațiile atestă nu numai felul propriu de a simți a lui Bacovia, dar arată și că, în cea mai mare parte, opera sa e căutare interioară, ascultație, de unde, chiar des, aspectul ei de fișă clinică.
Lasă un răspuns