Am citit, la distanță de cîteva zile, numărul din „Academia” în care sînt publicate discursurile despre Nichita Stănescu, ținute la Academia Română, în martie, de Eugen Simion, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Manolescu, Adam Puslojic, Mihai Cimpoi, în ședința omagială dedicată poetului, și cea mai recentă monografie despre el, scrisă de Vasile Spiridon, lector doctor la Facultatea de Litere a Universității din Bacău. Diferențele sînt frapante și instructive. Primii vorbesc, inevitabil, mai mult ori mai puțin sentimental, ca niște oameni care l-au cunoscut direct, i-au fost prieteni, l-au susținut moral și literar, l-au apărat; cel din urmă o face exclusiv rațional, cu o aprindere rece, ca unul dintr-o altă generație. După lectura cărții sale nu-mi dau seama prea bine dacă Nichita Stănescu îi place într-adevăr sau nu. Ceea ce remarc însă e voința de a-l înțelege și de a-l explica. Planificat minuțios, „demersul” său are un vizibil caracter didactic, mai pregnant decît al multora dintre monografiile apărute în colecția „Canon” a Editurii Aula. Acesta corespunde cu firea sau, mai exact, cu figura autorului: un ins disciplinat, ambițios, tenace, surîzător fără jovialitate, complet străin de aspectele frivole, boeme ale vieții literare, crispat sau sever cu cei care nu se încadrează în etica sa. Fapt biografic semnificativ, Vasile Spiridon e un atlet printre critici, singurul, maratonist cu rezultate notabile. Maratonul este – se știe – o probă de anduranță. Neîndoielnic, acolo unde e, Nichita Stănescu o fi foarte mirat că cineva cu o asemenea fire – austeră, aspră, nemulțumită de sine – se ocupă de opera sa. Ceea ce scoate noul comentator din ea e interesant, dar nu tocmai ușor de urmărit. Pe acesta îl atrag lucrurile complexe, complicate, obscure, pe care încearcă să le lămurească. Există – susține el – două moduri de a citi poezia lui Nichita Stănescu: „ca pe un amplu poem mozaicat de parafrază, aș zice pascaliană, cu începutul pretutindeni și sfîrșitul nicăieri în creație, ori ca pe o suită de poezii distincte ce conturează evoluția unei viziuni și a unui stil poetic”. Pentru un spirit analitic, ordonat, ca al său, al doilea mod i se potrivește mai mult. Capitolele cele mai reușite ale cărții sînt „Poetica interdisciplinară” și „Asumarea cosmicității”. N-am idee cum procedează atletul Vasile Spiridon cînd aleargă, pe ce porțiuni trage mai tare, iuțind pașii. Criticul „se încălzește” și-și „dă drumul” abia de pe la mijlocul monografiei. În general însă, ca să rămîn la termenii sportivi, el e „un tip de regularitate”, eficient prin acoperirea corectă a întregii tematici. O dovadă o constituie „antologia de texte politice” și comentariile „punctuale” care le însoțesc. Cine vrea poate deduce din ele maniera de a fi a profesorului la cursuri și seminarii: sobră, sigură, coerentă, insistentă: „Apare aici sugestia că…”, „Aflăm aici o interpretare…”, „Surprindem aici necesitatea…”, „Regăsim aici un fel de «viziune a sentimentului»…”. Nichita Stănescu ar cere, totuși, nu numai exactitate, ci și dezinvoltură. E posibil ca ea să fie prezentă în actul didactic, dar să nu fi trecut în pagină. În fine, aș observa că Vasile Spiridon forțează uneori nota, vrînd să ofere explicații fără rest, într-un limbaj abstract, rebarbativ: „înstrăinare segmentală”, „îmbrățișare ubicuitară”, „simultaneitate anulatorie”, „stări inefabile de miraculare” etc. Mai sărac în imaginație decît autorul, îmi „traduc” cu greu, luînd-o pe bucăți, o frază ca următoarea: „Se întîmplă o conectare inversă la sistemul perceptiv, o metafizicizare a realului și deopotrivă o îndrituire cu proprietăți fizice a emoțiilor”. Apoi, recunosc că nu pricep mai deloc ce vrea să spună el cînd scrie: „abandonarea iluziilor despre realitatea concretă se derulează pe moment într-un climat plin de vitalism ce începe însă a fi din ce în ce mai rarefiat din cauza abundenței conceptelor care aseptizează totul sub zodia relativului”. Citesc că Trăsnea din gramatică („abandonarea…se derulează…”), dar degeaba. Neînțelesurile mă descurajează, mă umilesc și mă irită. Cînd mă lovesc de ele mă simt bătrîn, opac, stupid. Cert, nu mai pot „consuma” decît ceea ce e simplu! Prin faptul de a-și fi dat doctoratul cu Eugen Simion, Vasile Spiridon face parte, chiar dacă nu în chip obedient, dintre „oamenii” acestuia. În „Nichita Stănescu”, prin judecățile despre poet și opera sa, el e baricada Maestrului. Stilistic, aparține altei familii: a celor cu aplomb, inteligență, uneori și cu vervă, care trag critica spre lingvistică, spre „știință”, dar din păcate fără răbdarea unei scriituri elegante, fluente, sugestive. Totuși, în ciuda asperităților de acest gen, monografia sa constituie o lucrare meritorie, care îl plasează în clubul select al specialiștilor în Nichita Stănescu. De altfel, trebuie adăugat că, în ansamblul criticii actuale, Vasile Spiridon reprezintă o „voce” din ce în ce mai distinctă, mai fermă, o prezență dorită în presa literară, de care deja se ține seama.
P.S.: Veste bună de la Suceava. Pictorița Dany Brînzei Zărnescu, despre a cărei expoziție personală am scris la această rubrică, a primit Premiul pentru artă plastică al Fundației Culturale a Bucovinei. O dată cu ea au fost premiați eminescologul D.Vatamaniuc, compozitorul Viorel Munteanu, scriitorul Adrian Dinu Rachieru, criticul literar Mircea A.Diaconu, lingvistul Ion Oprea, precum și alți autori bucovineni prin naștere sau prin locul de desfășurare a activității. (Constantin CĂLIN)
Lasă un răspuns