Toată luna trecută s-a vorbit despre războiul Puterii cu presa. Nimeni nu știe al cîtelea mai e. De la ce a pornit? De la proiectul unei legi care obligă la publicarea „dreptului la replică” al celor lezați de afirmații considerate ca inexacte. Joia trecută acest proiect a fost votat de Senat. Legea e mai mult rea decît bună. Faptul e resimțit de cei care fac ziare și reviste ca o subminare a libertății lor de acțiune, ca un procedeu perfid de a li se pune bețe în roate, de a fi tracasați și exasperați, ba chiar împinși spre faliment. Lumea care nu-i familiarizată cu viața presei nu prea înțelege motivele unei atare neliniști. Ceea ce trebuie spus mai întîi este e că, într-adevăr, „dreptul la replică” e cucerire a democrației. Înainte de introducerea lui, lucrurile se rezolvau printr-o bastonadă sau printr-o provocare la duel. În 1866, tînărul Maiorescu atacă într-un articol nesemnat (practică obișnuită în epocă) pe „separatiștii” ieșeni (cei care nu voiau continuarea unirii sub prinț străin). A fost somat să retracteze afirmațiile. Tip ferm, el declară că e gata să retragă „orice expresie de ofensă personală”, dar că menține toate cuvintele prin care stigmatiza orientarea lor politică. Condițiile sale nu sînt acceptate, iar unul dintre adversari îl provoacă la duel, cu pistolul, „la 15 pași și gloanțe oricîte”. Incidentul (relatat în două scrisori către Teodor Rosetti, din care una cu caracter testamentar, și o scrisoare către Vasile Pogor) s-a rezolvat pînă la urmă pașnic prin redactarea unui text ce nu conținea nimic inconvenabil pentru onoarea criticului. Au fost însă și scriitori care au murit duelîndu-se pentru opiniile lor din ziare. Un caz tulburător a fost cel al lui Spiru Prasin, publicist dintre cei mai dotați, la începutul secolului trecut.
În aceeași perioadă, în alte țări, lucrurile de această natură erau regulate altfel. În 1911, de pildă, The Daily Mail lansează știrea că firma „Lever Brother” vrea să facă un trust al săpunului, ca să ridice prețul. Dat în judecată și neputînd dovedi cele afirmate, ziarul a fost condamnat la suma de 50 000 de lire. În anul următor, trei ziare conservatoare pun în circulație informații calomnioase despre miniștrii Lloyd George și Winston Churchil. ” Cei vizați (scrie cineva în Viața Românească ) nu s-au adresat justiției, dar au propus ziarelor vinovate alternativa de a fi date în judecată sau de a da (mai multe mii de lire) spitalelor. Ziarele au preferat să se amendeze singure, iar miniștrii calomniați au primit mulțumiri publice din partea spitalelor”. Prin asemenea exemple autorul din care am citat ținea să sublinieze un lucru ignorat atunci la noi de cei mai mulți jurnaliști, anume că „libertatea personală a cuiva implică respectarea libertății personale a altuia, și deci răspundere”. Prestigiul și puterea presei în Anglia, mai mari decît oriunde, rezultă – concluziona el – din aplicarea consecventă a acestui principiu. „Ceea ce se afirmă despre oameni în ziare e luat în serios, și e luat în serios pentru că se știe că e scris sub garanția răspunderii”. Între timp, în Franța, SUA, Germania etc., organizațiile jurnaliștilor și-au stabilit carte și coduri etice animate de același spirit de seriozitate, pentru exercitarea corectă a profesiei. Societăți democratice nu tolerează „tirania presei libere fără răspundere”. Dar, nu o dată, graba impusă de concurență, climatul în care ziaristul își desfășoară activitatea, unele impulsuri de moment fac ca greșelile să nu poată fi evitate. În asemenea cazuri, firesc, trebuie acordat ” dreptul la replică” .
Sub forma scrisorilor către directorul sau redactorul-șef, el există de mai multe decenii în practica presei noastre. Publicarea lui era lăsată însă la atitudinea conducerii redacției, cel mai adesea un filtru oportun și onest. Sub pretextul că apără libertatea cetățenilor, legea de acum elimină această instanță. Aș vrea să fiu proroc mincinos, dar consecințele vor fi nefaste. „Dreptul la replică” va tempera sau chiar anihila dreptul la opinie. Ziariștii vor fi deposedați de privilegiul de a se îndoi de afirmațiile și de acțiunile Puterii. Orice susceptibilitate sau orice indignare va fi interpretată ca fiind calomnie. Instalațiile de fum și zgomote ale guvernanților și potențialilor vor fi puse în mișcare. Multe lucruri vor fi mascate și de la multe altele se va abate atenția. Drumul de la auxiliarele unor afaceri la afacerile principale va fi și mai derutant decît pînă la votarea legii. Presa va deveni cacofonică, parazitată de voci neprofesionale. Replicile și rectificările vor fi rareori la obiect și pe un ton măsurat. Nervozitatea va crește. Cohorte de veleitari și grafomani vor încerca să se ilustreze ca victime. Unii dintre ei vor pretinde daune morale și materiale. Odată ridicat capacul de pe vasul cu duhuri rele, se vor ascuți rivalitățile dintre jurnaliști. Va fi din ce în ce mai greu pentru cei de la Investigații și pentru pamfletari. Incomozii vor fi pîndiți la turnantă. Mulți vor fi hărțuiți prin tribunale, unii vor fi condamnați (justiția noastră nu pare pregătită să judece delictele de presă) ori își vor pierde pîinea și sănătatea. Prestigiul unor publicații va fi sabotat de abundența literaturii gen „drept la replică”. Finalmente, toate acestea vor avea consecințe asupra felului de a scrie. La cei mai puțin tari de înger, ideea de responsabilitate, dublată de teama de măsuri punitive, se va transforma în autocenzură. Puterea vrea jurnaliști de propagandă, docili, controlabili, și nu-i exclus ca unii să se comporte astfel în viitor. Dar ca nici unul din relele schițate mai sus să nu se întîmple, trebuie ca inteligența să se impună în fața vicleniei. Și, odată trecut șocul impactului, mai trebuie și puțină reflcție autocritică. Sînt între noi – de ce n-aș spune-o ? – unii care încă mai „luptă” cu iluziile, procedeele și vocabularul primilor ani de după 1990. C’est trop fort!… (Constantin CĂLIN)
Lasă un răspuns