Varietăți critice vineri 24 decembrie 04.

O definiție și cîteva impresii

Definiția mea pentru Crăciun ascunde un deziderat: o sărbătoare lină, netulburată de nici un incident, în care totul decurge armonios – viața interioară și cea din jur. De Crăciun toate ar trebui să vrăjească. E singura sărbătoare care, pentru a fi petrecută bine, cere „atmosferă”. Crăciunul înseamnă confort și plăceri gastronomice. Nu mi-l pot imagina fără căldură și aburi de sarmale. Afară să fie zăpadă sau promoroacă. Să privesc îndelung pe geam înfiorările copacilor, scurtele lor tremurături și lumina după-amiezii, scăzută, cu infiltrații de griuri și roșuri. Să simt melancoliile iernii și, așteptînd înserarea, să mă gîndesc la minunata poveste a Magilor ce au venit din depărtări cu „aur și tămîie și smirnă”. Apoi să caut într-un album scene ale nativităii, Madone cu Pruncul, care întotdeauna m-au impresionat prin seninătatea lor. Să trec ușor peste tablourile cu Fuga-n Egipt, înfățișate calm de cei mai mulți dintre pictori, și să le evit pe cele despre „Calvar” și „Răstignire”.

Stînd în casă, de Crăciun mi se face poftă de alte lecturi decît cele obișnuite în timpul anului. Mă trage inima spre Dickens, Dostoievski, Cehov, Sadoveanu, Bălăiță: povestiri cu ceață sau cu stele și ger cumplit, cu sănii și peripeții, cu brazi împodobiți și patimi ascunse, cu mirosuri de rășini, de mere, de cozonaci. Pe lista preferințelor intră și basmele, îndeosebi cele ale nordicilor. Mă atrag textele (indiferent de genul lor) care evocă generozitatea. De Crăciun inima se lărgește: încap în ea pînă și dușmanii. Intr-o asemenea zi dorești, în mod firesc, să fii mai uman, mai sensibil la durerile celorlalți. Vrei să dai, cum se zice, „din toată sărăcia”, cîte ceva celor mai săraci decît tine. Voluntar, dar neostentativ. Imi repugnă filantropia cu intenții publicitare, făcută sub ochiul aparatului de filmat, pentru jurnalele de televiziune.

Desigur, citesc și poezii despre Crăciun, de la George Coșbuc la Nichifor Crainic. Imi plac cele nostalgice (gen Șt.O.Iosif), cît și cele cu magi și îngeri, care aruncă un văl de fantezie peste realitatea cotidiană, cum e următoarea, de Ion Pillat: „Trei îngeri zboară-n asfințit./ Doi tac și unul a grăit:/ E liniștea atît de mare…/ Aud cum se deschide-o floare./ Trei îngeri zboară-n asfințit./ Doi tac și unul a șoptit:/ E liniștea atît de sfîntă…/ Aud cum stelele își cîntă./ Trei îngeri zboară-n asfințit./ Toți tac și unul s-a gîndit:/ Ce zgomote înfricoșate…/ Aud o inimă cum bate”, remarcabilă prin știința de a sugera cu discreție treptele emoției.

Dintre colinde, prima care-mi revine, de fiecare dată, pe limbă e „O, ce veste minunată”, pe care am învățat-o de la tatăl meu. Are în ea un entuziasm viguros și un nume în fața căruia, copil fiind, am tresărit mereu de curiozitate: „Vicleim” (Viflaim), „Vithleaemul jidovesc”, „pămîntul Iudii”, Betleemul. Ca student, în vacanța de Crăciun, îmi plăcea să repet, după un curs, în loc de altă colindă, versuri din Psalmul 46: „Limbile (adică toate popoarele – n.m.) să salte,/ Cu cîntece nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie,/ Lăudînd pre Domnul,/ Să cînte tot omul”. Și: „Pre vîrfuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu naltă strigare,/ Că s-au suit Domnul/ Să-l vază tot omul”. N-aveam munți în apropiere. Priveam totuși reflex spre dealul satului natal, în speranța că voi vedea eu însumi ceva. Era noapte, simțeam numai, în aer, evenimentul.

Azi, la oraș, deschid ușa colindătorilor, deși nu-mi place deloc felul unora de a colinda: expeditiv, învălmășit, însuflețit numai de gîndul la „ne dați ori nu ne dați”, cu ochii țintă nu la „pletele (mele) dalbe”, ci la mîna în care țin banii. Un colind scurt și strepezit. Fără ceremonial și fără nimic din pudoarea nopții sfinte, care sînt esențiale în acest caz.
Constantin Călinul unora de a colinda: e

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!