În vremurile apuse ale satului nostru, oamenii nu dispuneau de facilitățile pe care le oferă azi tehnica și știința, însă făceau tot posibilul să-și ușureze munca și viața. Unul dintre cazurile care a făcut nițel zgomot în perioada interbelică a fost și cel al lui Vasile Găiceanu, din satul Fruntești, comuna Filipeni. Țăran simplu, cu doar patru clase primare, așa cum erau timpurile, el a fost înzestrat de Dumnezeu cu inteligență și istețime, pe care le-a folosit de-a lungul vieții în folosul familiei și-al obștii. Crescut într-o familie de oameni gospodari, credincioși și foarte muncitori, lui Vasile i s-au inoculat aceleași principii de viață pe care au dus-o și părinții lui.
Pe vremea cînd era mic, Vasile muncea pămîntul alături de părinți. Pe lîngă numeroasele livezi, fînețe și vii care se întindeau „din zare-n zare”, după cum ne mărturisește fiica lui, Rusu Paraschiva, familia mai deținea și o pădure de șase hectare, de care se îngrijea un pădurar plătit. Lîngă pădure se găsea stupăria pentru care, cîțiva ani mai tîrziu, Vasile a inventat o centrifugă de tras mierea din faguri.
Cînd s-a însurat, Vasile și soția sa, Maria Corniță, și-au făcut casă în curtea părintească . Oameni gospodari, cei doi au avut zece copii. Și, pe măsură ce familia devenea tot mai numeroasă, Vasile mai construia cîte o locuință, ajungînd să dețină de-a lungul vieții recordul de patru „acoperișuri”. Toate, ridicate cu mîna lui. Om ambițios și muncitor, Vasile a realizat chiar și mobila din casă și un ceas cu pendulă, cu mîna lui. Mai mult, a construit o presă de ulei, o fierărie, un strung, un gater, melițoi pentru in și cînepă, o piuă pentru sumani, o forjă, o mașină de tors și un război de țesut. Una dintre cele mai importante invenții ale sale a fost o tricicletă, făcută din lemn fiert, pentru a fi mai ușoară, cu două locuri și un portbagaj, cu care mergea de fiecare sărbătoare la biserică, unde era dascăl, și chiar la oraș. „Am mers pentru prima dată cu tricicleta la Bacău, într-o zi de Sfîntu’ Ilie. Chiar prefectul de atunci al orașului a dat mîna cu tata, fiind profund impresionat de invenție”, și-a amintit Parascheva Rusu. O altă realizare importantă a fost o moară de vînt, mai ales că la acea vreme nu mai existau decît două asemenea mori în județ, care au devenit la ora actuală piese de muzeu. Una era situată pe Dealul Perjului (mecanismul ei se află actualmente la Muzeul de Artă și Etnografie), iar cealaltă, care aparținea lui Vasile Mărmureanu, se găsea în satul Gorghești și a fost dusă la Muzeul Satului.
„A meșterit o moară de vînt specială. Era o căsoaie, înzestrată cu pale lungi de trei metrii, care funcționa și cînd nu bătea vîntul, grație unei manivele simple pe care o putea manevra și un copil”, povestește profesorul Eugen Șendrea. „Copiilor le făcea din bani de argint inele, cercei și cruciulițe cu frumoase pirogravuri, precum și papuci din lemn, iar găuri pentru cercei tot el le făcea”, își aduce aminte și fiica inventatorului. Vasile a confecționat o vioară, o cobză și un gramofon cu goarnă. O altă invenție, care a uimit oamenii în perioada interbelică a fost un strămoș al aspersorului, creat pentru bunul mers al grădinilor de zarzavaturi și al harbuzăriei. Această mașinărie era fixată pe malul pîrîului Dunavăț și trăgea apa pentru irigații. Iscusitul gospodar avea în curte și o fîntînă cu uluce ce ducea la ocolul vitelor și o porumbărie, una dintre pasiunile lui Vasile fiind și creșterea porumbeilor. „De multe dintre ele nici nu-mi mai amintesc, dar știu că părinții mei au muncit cu mîinile lor toată viața, cinstit și cu credință, neluînd nimic de la nimeni. Puțini au fost ca ei și mă mîndresc cu tot ce au realizat în viața lor”, ne-a zis Paraschiva. (Mirabela ENEA, Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns