Vermești, locul minților rătăcite

• în căminul din această localitate sînt internate 78 de persoane cu handicap neuropsihiatric • viața pentru toți are, invariabil, același curs • marele noroc al multora este este că cei dragi se interesează permanent de ei • singura lor dorință este să se uite la televizor • condițiile în care trăiesc sînt la nivel occidental

Se spune că fiecare are gradul lui de nebunie. Cei pentru care nebunia a atins cote maxime au fost internați în centre de profil, unde urmează programe speciale de reabilitare și recuperare. Din căminul de la Vermești pacienții ies doar dacă obțin recomandarea medicului specialist. Există însă și o condiție: familia trebuie să respecte programul medical impus de doctorii psihiatri. Ei spun de cîte ori au ocazia că centrele pentru bolnavii psihic urmăresc reintegrarea bolnavilor în familii, și nu să-i țină acolo pe viață.

Drumul spre Vermești l-am făcut cu oarecare grji. Pentru prima oară vizitam un centru unde își petrec o parte din viață persoanele cu afecțiuni neuropsihiatrice. Căminul este situat în coasta unui deal, în stînga drumului ce duce de la Moinești spre Comănești. Am cerut sprijinul localnicilor pentru a ne îndruma. Încercările lor de a ne lămuri ne sporeau confuzia. Pînă cînd nu le-am spus că destinația noastră este „căminul de nebuni”, toți ne îndreptau spre căminul cultural din sat.

De departe am zărit corpurile albe ale clădirii, acoperită cu țiglă roșie. Păreau niște căsuțe de vacanță. Văzute din afară, nimeni nu și-ar închipui cîtă suferință, situații de viață tragice și destine umane frînte se adăpostesc aici. Doar gardul înalt, de plasă verde, care îngrădește clădirea te face să te întrebi de ce un loc atît de pitoresc este împrejmuit. Explicația e simplă. Aici este unul din Centrele de Reabilitare și Recuperare Neuropsihiatrică care aparține de Inspectoratul Teritorial de Stat pentru Persoanele cu Handicap (ISTPH) din Bacău.

Am pătruns cu aceeași teamă în curtea azilului. Pe prispă, oamenii stăteau la soare. Ne-au întîmpinat priviri pierdute, altele iscoditoare. Tineri, bătrîni, femei, bărbați adunați laolaltă stăteau parcă într-o eternă așteptare. Unii fumau, alții vorbeau între ei. Trecem pe lîngă ei și avem senzația că vizităm un muzeu. Nimeni nu spune nimic. Nici furie, nici interes. De parcă n-am fi existat. Apoi trecem pe lîngă o bătrînă, care zîmbind ne-a spus: „Bună ziua!”. Era și ea internată în centru. A fost începutul.

Ca la un semn, toată lumea a început să ne salute și să vină aproape de noi. Cei mai mulți doreau să ne pupe și să ne strîngă în brațe. Apoi ne-au cerut „țigări bune”. „Aici fumăm numai Carpați fără filtru. N-avem nici bani și nici de unde procura țigări cu filtru”, ne spune un tînăr care se scărpina neîncetat pe burtă. Era total dezinhibat. Purta niște pantaloni scurți, cu prohabul descheiat, fără tricou și rîdea necontenit.

Trecem de ei și intrăm în cămin. În centrul din Vermești sînt internate persoane care fie nu mai au pe nimeni și nimic, fie au fost „oile negre ale familiei”. Și, ca să scape de chinuri, rudele i-au adus aici. Mediile din care provin sînt diverse. Printre asistați sînt oameni care au suferit de encefalopatie și oligofrenie și au făcut doar două trei clase. Toată viața și-au trăit-o prin diferite astfel de centre. Nu au pe nimeni. Alinarea și-au găsit-o doar la stat. Nu știu ce înseamnă dragostea părintească. Sentimentele s-au născut doar în cămine. Îți dai imediat seama că predominant este respectul și, uneori, frica de asistenții sociali. „Mi-e frică că mă injectează. Eu nu am nimic, dar ei se poartă urît cu mine”, ne-a spus la un moment dat o bătrînă. Se supără pe director, pentru că el este „tartorul”, dar cînd primesc o țigară sau bomboane, supărarea le trece. „Teroristul”, cum i se mai spune directorului, este pentru ei și binele și răul.

Medicii ne-au explicat că cei mai mulți bolnavi nu sînt conștienți de boala lor. Ca orice bolnav cu probleme psihice, ei și-au format o lume a lor. O lume naturală și reală pentru ei, în care noi sîntem nebunii, pentru că nu-i înțelegem. Într-o lume mică, doar a lor, dorințele sînt la fel de puține. După ani de zile de stat în azil, toți își doresc țigări, cafea și spațiu. Pentru că unii ajung după o perioadă îndelungată să se simtă prizonieri. Doar ai căminului, nu și ai minții lor.

Însoțiți de ei am pătruns în saloanele și camerele de dormit. Pereți albi ca de spital. Totul este curat. În camerele simple sînt doar paturi și un cuier. De la trei la cinci paturi, în funcție de mărimea camerei. Cîțiva tinerei ne iau de mînă și ne arată pe rînd baia, dușurile, locul unde mănîncă, unde se spală rufele și vestiarele. Contactul cu oameni noi îi extaziază. Surprinzător de comunicativi, ne asaltează cu întrebări toți deodată. Cineva ne face semn să vorbim cu ei, pentru că altfel se supără. Toți au nevoie de dragoste și de cineva care să comunice cu ei. „Noi încercăm să vorbim cu fiecare. Să aflăm care le este oful. Ne purtăm cu ei ca și cînd ar fi normali. Face parte din terapie. Pe cei care răspund bine încercăm să-i reintegrăm în familii, cu urmarea strictă a tratamentului pe care-l prescriem. Oricît ne-am strădui aici, tot mai bine este în sînul familiei”, ne-a spus Mircea Doran, directorul centrului din Vermești.

De la Tîrgu Ocna la Vermești

În Centrul de Reabilitare și Recuperare Neuropsihiatrică (CNRR) din Vermești sînt internate 78 de persoane cu probleme neuropsihice. „Capacitatea căminului ar fi de 120 de locuri, dar ultimul pavilion nu este încă gata. Nici sala de mese, iar pacienții mănîncă într-un spațiu improvizat”, a mai spus directorul.

Căminul de la Vermești a fost dat în folosință în anul 2000. Înainte, unitatea a funcționat la Tîrgu Ocna, dar, în 1994, sediul a fost revendicat de Administrația Penitenciarelor. În 1998 somațiile de evacuare de la penitenciar au început să curgă și bolnavii de aici au fost redistribuiți în centrele de profil de la Gîșteni și Ungureni. „În 2000 chiar s-a dorit să se desființeze unitatea de la Tîrgu Ocna, dar, pînă la urmă, cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, am reușit să concesionăm patru hectare de teren în zona Vermești. Primii bolnavi au fost aduși aici în luna iulie”, ne-a explicat directorul Doran. Pe terenul concesionat au funcționat înainte birourile, vestiarele și alte clădiri anexe ale minei de extracție a cărbunelui din localitate. Acestea au fost preluate într-o stare jalnică. Sătenii, după închiderea minei, și-au umplut gospodăriile cu „suveniruri” de la fosta unitate. Renovarea clădirilor și amenajarea spațiului la standarde occidentale a costat circa șase miliarde de lei. La reamenajarea spațiului au muncit cu sîrg și pacienții. Au nivelat locul, au adus iarbă din pădure și au replantat-o, au săpat șanțuri și au curățat împrejurimile de buruieni. În spatele clădirilor, există un părculeț cu umbreluțe și un teren de baschet. Totul pentru pacienți. Aici își petrec majoritatea timpului. Meditînd la lucruri pe care doar ei le înțeleg.

Domnișoara profesoară ține recitaluri în fiecare zi

În scurta noastră vizită am fost urmați îndeaproape de o femeie. Virgina Vasile. O adevărată doamnă, ca cele din secolul trecut. Avea pălărie și poșetă, accesorii pe care, după cum ne-au spus cei de la cămin, nu-i lipsesc niciodată.

În ziua cu pricina, Virginia era îmbrăcată în cea mai bună rochie a ei, de culoare roz cu floricele colorate, lungă. Avea unghiile frumos îngrijite. Și a făcut tot posibilul să remarcăm acest amănunt. Ținuta ei „chic” era completată de o pălărie confecționată din paie, cu panglică bleu.

În timp ce mergem, cei din jur ne șoptesc că în fiecare zi Virginia este foarte elegantă. Din senin, femeia s-a apucat să cînte. Și nu orice. „Corul robilor” din „Nabuco Donosor”, de Verdi. Agitația din jurul nostru a atins cote maxime cînd Virginia s-a dezlănțuit. În timp ce ea era încîntată de recitalul dat, toți ceilalți nebuni o implorau să tacă.

Virginia însă avea voce. În tinerețe a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. A fost profesoară de muzică la Bacău și a obținut toate gradele didactice. „Am iubit cel mai mult în viață muzica și copii. Nu am fost căsătorită. Sînt „solo” și mi-am dorit mereu copii. De aceea mi-am concentrat toată dragostea pe elevii mei”, ne-a spus domnișoara profesoară. Virginia Vasile susține că este descententa unei familii de moșieri din Sănduleni. Tatăl ei a fost preot. Au fost cinci frați la părinți, dar ceilalți s-au stins. „Toată viața am fost persecutată de Securitate. Ei m-au adus aici. E răzbunarea lor. Nu mai am nici o rudă care să aibă grijă de mine, să am și eu cui scrie. Îmi place singurătatea din cînd în cînd. Îmi iau țigările și cafeaua și mă retrag în cochilia mea”, ne povestește Virginia.

Domnișoara profesoară este în cămin de zece luni. A fost mutată de la azilul de bătrîni din Bacău. Aceasta este marea ei supărare. „Mi-e dor de camera mea de acolo. M-au adus cu forța peste noapte. M-au injectat și a doua zi m-am trezit printre nebuni. Dar domnișoara inspector (Rodica Pădureanu, inspector șef la ISTPH Bacău, n.r.) mi-a promis că mă va lua de aici. Nu pot sta închisă aici. Sînt bolnavă de liberate”, ne-a mai spus femeia de 63 de ani, care a început să vorbească în engleză și italiană, după ce și-a încheiat recitalul.

A ajuns la Vermești din cauza alcoolului

Costel Mocanu a avut o viață normală și frumoasă pînă într-o zi, cînd a clacat în fața alcoolului. De aici pînă la internarea lui în căminul pentru bolnavii psihic a fost doar un pas. El a fost ofițer în cadrul Ministerului Apărării Naționale, comandat de pluton și companie pînă în 1998, cînd a fost trecut în rezervă, cu drept de pensionare. Este căsătorit și are doi băieți de care este foarte mîndru. După ce a fost trecut în rezervă s-a angajat, „pentru că nu puteam sta fără să fac nimic”. A lucrat la Autobaza 11 din Izvoare, Bacău. „Aici totul a mers bine pînă într-o zi, cînd am fost acuzat că am sustras 1.100 de litri de benzină, care mi-au fost imputați. De supărare m-am apucat de șprițuri prelungite. Pentru băutură am început să vînd lucrurile din casă. Am vrut să vin aici ca să mă reabilitez. Să mă împac cu mine și să pot fi alături, apoi, de familie. Ei mă sună și-i vizitez mereu. Mă sprijină moral”, ne-a povestit din suferințele lui Costel Mocanu.

La Vermești poți afla povești demne de scenarii de film sau care ar putea deveni oricînd subiecte de romane. Fiecare nebun are povestea lui. Sau și-o inventează. E și această o problemă pentru cei veniți dianfară. Noroc cu medicii care îți fac semn discret, cum că asculți o „istorisire” departe tare de adevăr.

La Vermești trăiesc ingineri, profesori și chiar oameni cu mai multe facultăți. Toți au clacat din diferite motive. Acum sînt o mare familie. Fiecare însă cu tabieturile lui. Au, însă, toți o mare dorință: să se poată uita la televizor. Directorul Doran ne-a explicat că există televizoare în centru, dar că nu a fost trasă rețeaua de cablu, așa că asistații n-au la ce se uita în timpul zilei și nici seara. Pacienții ascultă la radio, dar se pare că nu se mulțumesc doar cu atît. Își doresc să mai vadă ce se întîmplă în lume, „să nu fim rupți de realitate”, cum spun unii dintre ei. Chiar ne-au rugat să le transmitem celor cu bani că la Vermești ar fi nevoie de cablu. Singura poartă spre o altă lume. (Claudiu TĂNĂSESCU, Ioana HAGIMA)