Vînat rezistent și tenace, acest cavaler în platoșă al padurii, poate oferi clipe de vînătoare deosebite și emoții de neuitat. Cu o largă adaptabilitate, mistrețul ajunge vara pîna în golul alpin, de unde se retrage la sfîrșitul toamnei la adapostul pădurilor, căutîndu-le în special pe cele cu fructificație. Din Delta Dunării pîna în pădurile alpine, acolo unde găsește hrană și adăpost, este prezent și mistrețul, cele mai mari densități înregistrîndu-se în zona colinară și în luncile rîurilor.
Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 august și 15 februarie pentru masculi, și 1 august și 31 ianuarie pentru purcei și femele. Metodele de vînătoare cele mai folosite sînt goana și pînda, iar în perioada în care solul este acoperit cu zăpadă, dibuitul. De multe ori, alături de bătăiași participă și cîini mînători, ce dau și mai mult farmec vînătorii la mistreț. Copoiul ardelenesc este una dintre rasele specializate, cu cele mai bune rezultate în urmărirea și scoaterea vînatului la linia standurilor.
Trofee deosebite s-au înregistrat în toate fondurile de vînătoare gospodărite de Regia Națională a Pădurilor. În mod normal se recoltează exemplare de peste 150 kilograme, dar uneori s-au recoltat și exemplare de peste 250 kilograme. Vîrful de serie al trofeelor din România a fost omologat cu 144,00 puncte CIC, iar primele zece trofee sînt de peste 137,00 puncte.
Mistrețul este un animal robust, lungimea corpului atingînd 2 m la masculi si 1,5 m la femele. Coada are o lungime de 15 – 20 cm, iar la vîrf are un smoc mai păros. La greaban atinge o înălțime pînă la un metru. Botul este alungit și puternic, terminat cu un disc cartilaginos în care sînt plasate nările mistrețului. Dentiția sa este puternică, caninii fiind foarte dezvoltați. Aceștia sînt recurbați, cu secțiune triunghiulară și lungime pîna la 28 cm, implantați în maxilarul inferior, cam două treimi din lungimea lor, constituind o redutabilă armă de apărare. Pielea, fiind aspră și îngroșată, constituie și ea o armă de apărare. În maxilarul superior sînt implantați alți doi canini, recurbați și ei, dar mai scurți, care au rolul de a ascuți permanent colții armă. Fiecare picior are cîte patru degete, din care două bine dezvoltate, cu copite puternice, iar celelalte două sînt rudimentare și plasate pe fața internă a piciorului, ca niște pinteni. Blana adulților este formată din peri lungi și aspri, de culoare brună – roșcat închis, despicați la vîrf. Pe ceafă, de-a lungul spinării, crește o coamă alcătuită din peri lungi și aspri. Mistrețul preferă pădurile cu specii forestiere producătoare de fructe, stejar și fag, pentru hrană și cu desișuri pentru adăpost. Are nevoie de terenuri umede, cu apă stagnantă. Este un animal omnivor, hrănindu-se cu rădăcini și tulpini subterane, fructe de pădure, plante agricole, larve, rîme, gasteropode, ouă de păsări, cadavre. În general, 85% din hrana sa este de origine vegetală și 15% animală.
Dintre simțuri, cele mai dezvoltate sînt mirosul și auzul, văzul fiind mai slab. Activitatea sa este preponderent nocturnă. Mistrețul manifestă un instinct de asociere în grupuri, denumite ciurde, conduse de scroafe bătrîne. Masculii ajunși la maturitate preferă însă viața solitară. Perioada de împerechere este iarna, între lunile noiembrie – decembrie. Gestația durează 17 săptămîni, după care fiecare scroafă are 5 – 10 purcei cu care rămîne pîna în noiembrie anul următor. Blana purceilor la fătare are culoarea brună – galbuie, cu dungi gălbui longitudinale pentru camuflaj. Aceste dungi dispar în luna august. Scroafa își îngrijește bine puii, apărîndu-i împotriva dușmanilor. Aceștia sînt lupul, rîsul, uneori ursul. Dintre boli, cea mai periculoasă este pesta porcină.
Lasă un răspuns