„Huuurrrrricaaneeee!!!”, adică „Uraganuuuul, bă!!!”. Na, că veni și
vremea urîtă pe-aici, prin Florida, de-i zic ăștia „Sunshine State”. Aiurea! Scrie chestia asta pe fiecare plăcuță de înmatriculare la mașini și, în plus, deasupra lui „Sunshine State” este desenată frumos o portocală, că, după ce vezi vreo două sute de mașini, ți se strepezesc dintii. Plouă, da’ greu, nu așa, fulgeră încontinuu și bate vîntul, palmierii se înclină serios, iar ei numesc asta depresiune tropicală și avertizează să ne așteptăm la uragan. Am scăpat de uraganul Fabian (nostimă chestie să personalizezi furtunile), care acum spulberă insulele Bermude. Cînd am fost pe Miami Beach săptămîna trecută, din loc în loc erau plăcuțe pe care scria „Hurricane Shelter”, adică adăpost pe timp de uragan. Pe-atunci zîmbeam…
Gata cu vremea! Hai să vă povestesc despre prima mea zi la birou. Deci, după o noapte extrem de agitată în patul meu „King Size”, m-am trezit pe la 7.30 (de cînd am venit, probabil pînă mă voi adapta complet la fusul orar, mă trezesc în fiecare dimineață pe la 4.00 și stau cu ochii în tavan pînă pe la 5.00, cînd reușesc să adorm la loc) și, după chestiile pe care orice om normal le face dimineața, mă-îmbrac frumos și mă duc la office. „Ofisu'” ăsta e la vreo 3 – 4 minute de mers, chiar în spatele hotelului. Dau pașaportul la poartă, mă mai aleg cu o cartelă magnetică (dacă și pe vapor e cu cartele, mă-ntorc acasă și pot să indic Nordul la orice oră liniștit) și mă-ndrept, sprijinit moral de Iulian, colegul meu din Brașov, spre ușa pe care scria „Video services – keep quiet, open slowly”. Fac mintenaș cunoștință cu ceilalți colegi: Cristian (video – fleet -coordinator, România), Nigel (senior – video – editor, Australia), Dave (video – editor, California), Amanda (video – editor, Missouri), Jessie (video – editor, Kentucky), Tony (video – coordinator, Africa de Sud) și Adriana (frontdesk – clerk, Florida).
Scule: de care n-a văzut România niciodată, n-are sens să insist. Computere și laptopuri peste tot, căblăraie, dulapuri, zeci de mii de casete de toate națiile, telefoane, stații radio, camere de luat vederi, acumulatori, hîrtii, dosare, pixuri, copiatoare, faxuri, dvd-writere, tunere, switch-ere, amplificatoare, trepiezi, lumini, becuri, lămpi, scenarii, manechine de plastic, cărti de soft, softuri, playere digitale și analogice, recordere, rack-uri pline cu tot felul de aparatură clipind și zbîrnîind și clipocind, și Mircea care zăcea în mijlocul lor și se simțea ca o frunză pe ocean… Vă dați seama, tipii ăștia de mai sus coordonau din punct de vedere audio – video 18 vase de croazieră de lux: cam două mii este media de pasageri pe un vas, deci 36.000 de suflete, și cel puțin jumate vor casete cu
croaziera. Deci 18.000 de casete și asta o dată la patru zile (media de croazieră), a 25 de dolari bucata. Socotiți voi!
Lumea foarte prietenoasă, răbdătoare, amabilă, dornică să te ajute. Ce să zic, să tot ai colegi de ăștia! N-are sens să insist cu amănuntele care țin de editarea video, dar m-am adaptat foarte rapid la toată sculăraia aia. Mi-am tras un computer, și dă-i! De fapt, în marea majoritate a timpului, aici se repară ce strică ăia pe vase, mă refer la montaje, nu la aparatură. Așa că băieții mă respectă deja pentru ușurința cu care am învățat noile softuri. Nici nu-i greu, că toate au aceleași principii. Sîntem patru care așteptăm îmbarcarea: eu, Iulian, Zlatko și Mitko, ăștia doi din urmă sînt bulgari și, bineînțeles, cu pluta. Nu știu cum au ajuns aici?! Or fi avut pile?! Să fie sănătoși, oricum, pentru că nu știu dacă vor face față.
Lasă un răspuns