Daniel Ștefan POCOVNICU
Cum am putea folosi, zilele acestea, telecomanda fără să dăm peste fotbalul rege? Cupa mondială e un exemplu strălucitor a ceea ce înseamnă globalizarea. Fotbalul nu mai e, de ceva vreme, un joc sportiv, ci unul de interese, iar asta se vede limpede în nevoia de expansiune, pe care o resimte tot mai acut. Așa ne-am trezit cu echipe de jucători și arbitri absolut anonimi (dintre cei care pot juca sau arbitra la ei acasă, doar la orele refluxului, cînd le iese terenul de sub apa oceanului), care efectuează vizite cu efecte grave la Campionatul Mondial din Japonia și Coreea de Sud.
Spiritul democratic interacționează, și aici, cu spiritul de elita. Da, europenii și sud-americanii și-au arogat dreptul de tradiție și de școală în fotbal. Dar pentru FIFA, problema difuziunii acestui sport este una „de piață”, aducătoare, adică, de bani mulți. Cînd îi văd pe sud-coreeni „făcîndu-și datoria civică” pe stadion, îmi amintesc subit de stadioanele epocii de aur românești. Sper să exagerez un pic, ca să impresionez cititorul, și să nu fie adevărat ca sportul rege intenționează să devină dictator!
De fapt, ce ne vinde fotbalul? Plăcerea unui joc ce se face artă în bocancul cîte unui tînăr talentat și muncitor. Primește, în schimb, timpul și atenția noastră, a spectatorilor și a telespectatorilor, interesul sălbatic care a făcut din oameni normali fani (adică fanatici), microbiști (adică infectați cu microbul fotbalului, tifosi, de pildă), suporteri (adică susținători pînă în pînzele albe ai echipei favorite, dar și, printr-un ușor abuz lingvistic, cei care suportă orice pentru echipa lor preferată, inclusiv înregimentarea în hoardele de huligani, sau măcar „tratamentul” gratuit al acestora din urmă).
Televiziunea și fotbalul sînt, de aceea, doi aliați de nădejde, iar punctul lor comun de sprijin este instituția publicității, advertising, cum o numim, astăzi, cu un respect datorat exclusiv faptului că e una dintre afacerile cu cifre uriașe de profit. Parazit incontestabil al comunicării, ea deturnează fără scrupule informația în direcția decretată corectă (din punct de vedere politic, cum ar spune americanii), industrie forte a imaginarului!
Si atunci, o întrebare apare legitimă: de ce cultura, care e, în bună măsură, arhitectură a imaginarului individual și colectiv, nu mai reușește, azi, să convingă? Să fie din cauză că ține, cu îndîrjire, la pretențiile elitiste ale competenței incontestabile, inclusiv în lumea fotbalului? Cultura de masă, pe care o slăvesc unii dintre cei ce-și cuantifică existența strict în numar de dolari/calorii, a ajuns să falsifice pînă și valoarea fotbalului, ținut pînă acum la preț de distracție ieftină, vulgară. Tot mai mulți sînt cei care se plîng de lipsa criteriilor adecvate în selecția pentru Cupa Mondială. Criterii absolute nu vom găsi niciodată, dar modul în care se adună treizeci și două de echipe la mondiale seamănă izbitor cu arta minorităților: parcă am face alegeri regionale, iar fotbaliștii ajunși în Extremul Orient sînt aleșii noștri ce ne reprezintă cu picioarele (că doar n-or fi ei singurii!). Astăzi se caută arta minoritarilor sexuali sau de altă natură din considerente asemănătoare. Daca ai fost sau ești discriminat, eventual dacă ai descoperit o altfel de nedreptate, a cărei victimă te afli, înseamnă că ai să ne spui ceva important. În rest, tot ce a fost de spus s-a zis. S-a zis cu noi, indivizii comuni, fără handicap major, chinuiți de dorul normalității, care este, oricum, relativ!
Deși s-a bătut multă monedă pe sfîrșitul istoriei și pe societatea postideologica, sîntem injectați subtil cu doze majore de vaccin antidiscriminatoriu. Nimeni sau prea puțini spun, însă, că lupta fanatică împotriva discriminării a ajuns la faza în care ea nedreptățește însăși valoarea: amatorii sînt încurajați cu un spirit demn de Cîntarea României, extins la scara planetară. Poate ar trebui separați veritabilii amatori de adevărații profesioniști, ei făcînd parte din două lumi distincte. Si apoi găsită o cale de mijloc prin care unii să învețe meseria de la cei cărora le-ar putea dona rețeta delectării (pentru cine nu știe, amatorul se mai numește și diletant, adică om care se delectează cu ceea ce face doar din plăcere, din pasiune, fără a avea o pregătire de specialitate!).
Televiziunea, publicitatea, politica actuală au un mare rol în promovarea acestui amatorism pseudodemocratic si cosmopolit: dacă atîtea concursuri muzicale (ca Eurovision), literare, științifice (Nobelul e de multă vreme reputat a fi „politic”) își „aleg” cîștigătorii după principiile „ideologiei postideologice”, de ce ar scăpa fotbalul, atît de popular și pe cale să devină cu mult mai popular? Dintr-o asemenea perspectivă, echipa Chinei va trebui încurajată, și ea, nu peste mult timp, ținînd seama de potențialul de piață pe care-l oferă!
Atunci, de ce să nu-i considerăm îndreptățiți pe intelectuali să se considere o minoritate discriminată? Asta și sînt, dacă analizăm statutul lor social, nivelul de trai, atitudinea politicienilor față de ei. Ne trebuie, oare, o mișcare de eliberare a culturii din lanțurile groase rău ale prostiei, stupidității instituționalizate, ale dezinteresului, ale afacerismului și ale disprețului generalizat? De cînd oricine are dreptul să-și dea cu părerea la televiziune, limba română e în curs de asfixie, inflamată și otrăvită cu neologisme și țigănisme, cu registrul colocvial al țîncilor născuți geniali și „vedetoți”. Și ea este o victimă a lumii noastre! Iar, peste ani, statutul de minoritate discriminată l-ar putea dobîndi și fotbalul, odată ce un alt zeu de cauciuc va fi luat loc „idolilor cu crampoane”! Cultura fotbalului nu-i poveste !
Lasă un răspuns