Zece zile cumplite ca iadul

Prea adesea m-am intrebat daca nu cumva poporul român si-a pierdut, partial sau total, memoria istoriei recente ca sa nu citesc cutremurat romanul lui Viorel Savin “Gresia albastra”, oferita astazi cititorilor gratie editurii Raluca. Si-a pierdut-o sau, poate, si-o refuza, din cauza raului, a anilor de intuneric si nebunie care s-au rostogolit, in epoca dejista, peste sate ca o stihie neagra, ca un blestem. Au fost ani in care moravurile si moralitatea au fost infrinte, distruse, rasturnate prin impostura si inlocuite cu minciuna, lichelismul, falsitatea, abjectia si (mai ales) frica. Frica paralizanta. Atunci au disparut pentru multa vreme rusinea, dar si demnitatea umana. România a fost si incearca, din nou, sa fie altcumva decit cea chivernisita in interes propriu de catre capatuitii clipei. Actiunea romanului se desfasoara pe parcursul a zece zile din 1953, lungi, intunecate si cumplite precum iadul. Au fost zilele “victoriei socialismului biruitor” (cih si victorios si biruitor), cind ofensiva colectivizarii avea sa puna deasupra cinstei, harniciei si demnitatii calicimea mincinoasa, lenesa, proasta, razbunatoare si de o cruzime greu de imaginat. Era triumful tiraniei comuniste, care e totuna cu nebunia logica. Cu exceptia citorva figuri luminoase (Aspazia si Eugen Boca, Grigore, Feudosia si Muta), personajele romanului n-au moralitate. De unde s-o aiba? Din noianul de minciuni si lozinci “mobilizatoare”? Oamenii nu mai stiu ce-i aia moralitatea. Frica le intuneca mintile. Eroul romanului – Eugen Boca, directorul scolii din Dealul Corbului, privit ca dusman al partidului – incearca sa-si salveze familia din ghearele tiraniei, s-o fereasca de suferinte. Sinuciderea nu este o solutie. Dar nici inregimentarea silita in tagma tortionarilor culturii. Nu ne putem nimici constiinta. E singurul adversar pe care nu-l putem nimici. De aceea romanului i se pune punct o data cu acceptarea de catre Eugen Boca a unei inalte demnitati politice. Epilogul, epistolele si adnotatiile din dosare dau realitate si autenticitate grozaviilor relevate in roman, dar il si balasteaza. Fara indoiala, romanul este o izbinda remarcabila a lui Viorel Savin, o carte de prima importanta pentru literatura romana, scrisa cu mare mestesug de mina unui autor care stapineste arta dialogului si tainele dramaturgiei. Subintitulata “Arta infringerii de sine”, as asemui aceasta bijuterie literara cu poemul esenian “Spovedania unui invins”. Un poem de mare sinceritate si smerenie: “Acest om trait-a-n tara/Care-o stapineau scirbavnici/Prefacuti si mari misei”.

Vasile PRUTEANU