Au trecut 14 ani de la Revoluția din decembrie 1989 și, pentru noi, cei care, într-un fel sau altul, ne-am aflat pe baricadele acestei eroice bătălii, pornite din deznădejde și apăsare, amintirile nu s-au șters ci, mai degrabă, sînt mai clare. Atunci, în seara zilei de vineri, 22 decembrie 1989, cînd poporul a alungat dictatura ceaușistă, noi, care lucram la fostul ziar băcăuan „Steagu Roșu”, am hotărît să scoatem un nou ziar. Eram un mănunchi de ziariști, cunoscuți aici, în județul Bacău, iar faptul că în ziua de sîmbătă, 23 decembrie 1989, sub girul „Deșteptării” semnau oameni cunoscuți în fabrici, la orașe și sate, a creat, în mase, sentimentul apropierii de noua publicație, mai ales că, atunci, ceea ce se publica răspundea dorinței de informare corectă, reflectînd, veridic, năzuințele populației către democrație, către libertate și bunăstare. Pentru noi, gazetarii, n-a fost deloc simplu. De la primul număr, ziarul era așteptat ca pîinea caldă, tirajul „bătînd suta de mii, iar starea de spirit din oraș – după „modelul” celeia din țară – nu era deloc de natură să liniștească. Se vorbea de teroriști, de indivizi care trag și ucid, de lunetiști prin blocuri, la geamuri, camuflați de întuneric, de securiști vorace ș.a.m.d. Cert e că mai ales pentru o redacție care „schimbase macazul”, pericolul era iminent, clădirea ar fi putut fi aruncată foarte ușor în aer, iar ziariștii, colaboratorii – care munceau 24 din 24 de ore – puteau fi uciși. În aceste împrejurări, fostul – și primul – redactor șef al noului ziar, Mihai Buznea, a apelat la armată. Armata era ceea ce însuflețea Revoluția, în armată exista sprijinul, încrederea oamenilor. Iar în ziua aceea, cînd, pe înserate, au apărut primii militari cu ordin să păzească redacția, optimismul nostru s-a revigorat. Căci, pînă atunci, am lucrat, cum se spune, cu sufletul la gură, noaptea stingeam becurile din tipografie și de pe holul de intrare pentru că aveam impresia că cineva, din întuneric, poate trage în noi fără probleme. Dar totul a fost o părere. În orice caz, sosirea militarilor ne-a întărit încrederea în noi și în misiunea noastră. Erau băieți de prin toate colțurile țării pe care decembrie 1989 i-a prins ca militari în termen. Erau copii de seama copiilor mei, dar cîtă încredere ne-a insuflat! Foarte exigenți, nu lăsau să intre în redacție nici măcar pe redactorii care n-aveau la ei legitimația de lucrător aici. Eu însumi am fost întors, într-o după-amiază, acasă, pentru că n-aveam documentul la mine. Și iată că, într-o seară, discutînd cu cei care se aflau în redacție – vreo patru sau cinci militari, din Cluj și Sibiu – mi-a venit ideea de a-i întreba dacă au telefon acasă și, cum răspunsul a fost afirmativ, i-am invitat să-și sune părinții. Grozavă și părintească idee! Am asistat la scene de mare vibrație. I-am văzut pe acești copii plîngînd cînd vorbeau cu mamele lor, în timp ce și acestea, aflate la capătul celălalt al firului, plîngeau de emoție și de teamă că Revoluția ar putea să le ucidă copiii. Mai cu seamă că tot felul de informații convergeau spre lupte crîncene, cu morți și răniți. Așa că, în mai multe cazuri, am vorbit și eu cu părinții aceia, îmbărbătîndu-i, spunîndu-le că băieții lor sînt „pe mîini bune” – de fapt noi eram pe „mîini bune” -, așa încît să nu-și facă probleme că, peste cîteva luni, îi vor revedea și se vor bucura. Iar cînd, după zile și săptămîni, lucrurile au început să se limpezească, băieții aceștia s-au întors în unitățile lor, lăsînd, în rîndul nostru, o amintire frumoasă. Acum, după 14 ani, vor fi fiind căsătoriți, cu copii mari sau mai mititei, și sînt convins că și amintirilor lor sînt tot atît de vii ca ale noastre. Atunci, ei ne-au fost sprijin de nădejde în apariția ziarului, prezența lor aici însemnînd o autentică mărturie privitoare la unitatea de inimă dintre popor și armată. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns