Rămăsesem singura țară din lagărul comunist în care totul părea bătut în cuie. Trecusem de 23 August cu aceleași sloganuri închinate Tiranului și totul părera că va decurge în aceeași linie dictată de partid.
La Bacău, primul-secretar Gheorghe Tănase, înconjurat de elita comunistă, urmărea desfășurarea carelor alegorice și a mulțimii rînduită ca oile și obligată să strige din rărunchi „Trăiască Ceaușescu! Trăiască Elena Ceaușescu!”.
Pentru prima dată tribuna oficială este înconjurată de trupe de securitate, îmbrăcate în haine militare și cu armamentul din dotare. De ce? Pentru că Ceaușescu și clica sa nu mai aveau încredere în armată.
A venit luna septembrie. Tot pentru prima dată lumea discută, mai pe față, despre evenimentele petrecute în țările din cadrul Tratatului de la Varșovia, inclusiv de prefacerile din URSS. Băcăuanii se întreabă cînd vor veni schimbările și în România?
Gorbaciov reprezenta, atunci, cu „Perestroika” sa, o adevărată plută de salvare pentru poporul român.
Între timp, autoritățile locale de partid se pregăteau intens pentru Congresul al XIV-lea al PCR, cu noi directive pentru următorul cincinal, care aveau să înfeudeze România pentru încă cinci ani de zile. Presa locală se întrecea în comunicate, rapoarte „din burtă” privind depășiri imaginare la toți indicatorii de plan. Conform acestor date întreceam în productivitate orice națiune din lume!
A venit și Congresul al XIV-lea. Aceleași tipare în care Ceaușescu, la fiecare sfîrșit de frază, era aclamat în picioare de miile de activiști de partid prezenți în sală. Congresul al XIV-lea nu era altceva decît cartea roșie a demagogiei, care urma să susțină teoretic un partid comunist fără substanță, fără ideal.
Reprezentanții județului Bacău, participanți la „gloriosul” Congres, au revenit în teritoriu dispuși să satisfacă și să îndeplinească cerințele Odiosului, afundînd și mai mult în întuneric și lipsuri, populația. Ca și conducătorul suprem, și ei erau rupți complet de realitate.
Și a venit decembrie. Băcăuanii nu au stat, însă, în așteptare. Revolta mocnea pretutindeni. Lipsurile îi îndîrjeau mai mult și întăreau coeziunea dintre ei. Se aștepta doar momentul, scînteia.
De la Iași se aștepta izbucnirea revoltei. Se semnalau mișcări studențești. Alături de ei, studenți băcăuani. Au venit acasă cu vești privind izbucnirea iminentă a revoltei populare. Căminele studențești din Iași sînt supravegheate 24 de ore din 24 de către forțele de securitate, dar flacăra avea să izbucnească în altă regiune a țării, în Banat, Timișoara devenind punctul fierbinte. Nici Miliția, nici așa-zisele Gărzi Patriotice și nici tancurile nu au putut învinge avîntul revoluționar.
Sub gloanțele opresiunii, timișorenii vor rezista între 16 și 21 decembrie ’89, flacăra revoltei ajungînd pînă la București și în întreaga țară. În schizofrenia sa, Ceaușescu credea că este doar un foc de paie. Cu nesăbuință, convoacă o mare adunare populară pe 21 decembrie, convins că poporul îl va aclama și-i va dedica iarăși osanale. Avea să fie „cîntecul de lebădă”. Doar elicopterul de pe acoperișul sediului central al partidului comunist avea să-i scape, pe el și pe acoliții săi, de linșarea populației.
Poporul român, cu prețul sîngelui, avea să înscrie o nouă pagină în marea carte a Istoriei României. Începeau zilele de sacrificiu și fertfă pentru un popor care îndurase aproape 50 de ani de chinuri. (Iordache CIUPERCĂ, președintele Asociației Revoluționarilor – Bacău)
Lasă un răspuns