Interviu de angajare
Doru CIUCESCU
Era în timpul ramadanului. Într-o luni dimineață venisem mai devreme cu o oră în „la salle de dessin” (sala de desen) din cadrul Institutului Industrial Superior din Casablanca pentru a pregăti cum se cuvine „la sceance” (ședința) de desen care urma. Spre surprinderea mea, după nici un sfert de oră am văzut-o intrînd pe Jamila (Frumoasa), despre care studenții mei marocani spuneau în darija, dialectul arab vorbit în Maroc, Algeria și Tunisia, că este „zuina k-al badr” (frumoasă ca luna plină). Purta un „deux piéces” de culoare neagră, format dintr-o jachetă și pantaloni lungi, care strîngeau lejer rotunjimile bazinului ei generos, caracteristic negreselor. Bluza albă, descheiată la gît, lăsa să i se vadă, cu discreție, o parte din bogăția bustului.
– Bonjour, monsieur (Bună ziua, domnule), m-a salutat ea cu o voce obosită.
– Bonjour, Jamila, ça va? (Bună ziua, Jamila, cum merge?), am întrebat-o eu, mirat. Atunci am observat că ochii ei mari, lascivi, de culoare verde, erau întredeschiși, trădînd o noapte nedormită.
– Ça va pas, monsieur (Nu merge, domnule), mi-a răspuns ea. Am lucrat toată noaptea la o patiserie, unde m-am angajat temporar ca vînzătoare. De acolo, am venit direct la cursuri.
– Nu ești numai obosită, dar ești și tristă, i-am comunicat constatarea mea.
Atunci am aflat motivul tristeții ei, pe care îl redau, așa cum mi l-a povestit ea, cu unele incoerențe datorate oboselii în care se afla. Iată ce mi-a spus: Locuiesc în cartierul Al Manara (Farul), situat pe un mic promontoriu, la capătul căruia se găsește farul portului din Casablanca. Un trecător ar fi putut observa că pe străzile înguste, cît să încapă doi oameni și doi măgăruși, încă domnea liniștea obișnuită de după nopțile agitate ale ramadanului, fiind întreruptă doar de plescăitul slab al micilor valuri care loveau stîncile promontoriului. Frunzele lungi ale puținilor palmieri din cartier se balansau alene în adierea brizei Oceanului Atlantic. Era duminică. La ora amiezei aerul vibra în lumina orbitoare a soarelui. Eu încă leneveam în pat și făceam eforturi să mă trezeasc, ca să plec la serviciu. Eram în starea mea preferată, dintre somn și veghe, cînd îmi apar vise de care îmi amintesc bine după ce mă trezesc. M-am ridicat și, la cei 1,70 de metri ai mei, am avut iar senzația că mă lovesc cu capul de tavan. În ciuda acestui neajuns, casa noastră mi se pare acceptabilă. Are pereții din paiantă, iar pe acoperișul orizontal, din carton bituminat, avem o antenă parabolică pentru captarea posturilor de televiziune prin satelit. Suprafața locuibilă este de aproximativ 50 de metri pătrați. Se compune din două dormitoare, o bucătărie, un grup sanitar și un hol. Într-un dormitor locuiesc părinții mei, Abdarrahim (Servitorul Milostivului) și Khadija (Născută la 7 luni). Celălalt dormitor este al meu și al surorii mele vitrege, Latefa (Gentila). Unicul meu frate, Aziz (Scumpul), nu are camera lui, motiv pentru care nopțile și le petrece în hol, întins pe o saltea din poliuretan, pe care o face sul în fiecare dimineață. Avînd grijă să nu fac zgomot, am reușit să fiu gata de plecare în mai puțin de zece minute. M-am spălat pe dinți cu grijă, ca să nu scap vreo picătură de apă pe gît și, astfel, s-o înghit fără voie. De asemenea, nu m-am fardat și, mai ales, nu m-am rujat, deoarece mama mi-a explicat că rujul conține substanțe grase, care pot fi duse de limbă în fundul gurii și, de acolo, există riscul să fie înghițite. Am trecut tiptil pe lîngă fratele meu, care dormea în hol, și am ieșit din casă spre stația de autobuz a cartierului. În autobuz erau numai doi tineri, care, pe furiș, aruncau priviri spre mine. Chiar dacă erau băieți de cartier, datorită ramadanului ei au găsit puterea să-și refuleze complet impulsul sexual, cum ar spune psihologul Sigmund Freud. N-au îndrăznit nici măcar să-mi adreseze un compliment sau să scoată un fluierat admirativ. Pe traseu, s-au mai urcat și alte persoane, dar nici un bărbat nu a îndrăznit să se așeze lîngă mine, ca să nu fie nevoit să suporte priviri ironice de genul „Hm, cuceritorule, nu crezi că ai putea să te abții măcar în ramadan, cînd toți trebuie să ne îndepărtăm de cele pămîntești și să ne apropiem de Allah?”. Autobuzul a ajuns în stația centrală. Pe măsură ce mă apropiam de patiseria „Khobz as skhun” simțeam tot mai puternic mirosul de sirop de miere și zahăr ars, cu care sînt unse prăjiturile denumite „șabakia”, incluse obligatoriu în „ftor” (micul dejun din ramadan). Din depărtare, l-am văzut pe Maaruf, patronul patiseriei „Khobz as skhun”, postat lîngă ușa de la intrare, ca să vadă dacă întîrzii. Eu rezistasem avansurilor pe care el mi le-a făcut în timpul interviului de angajare. Cînd i-am spus că sînt virgină, el mi-a propus o partidă de sex oral sau anal. Evident, eu l-am refuzat. Dacă, totuși, m-a angajat, el a făcut-o în speranța că eu tot îi voi ceda într-o zi. La ora unu fără cinci minute eram deja în fața lui. Era vizibil nemulțumit de faptul că nu avea motiv să mă șicaneze. Dumneavoastră nu știți, dar la școală și în moschei, noi, musulmanii, am fost învățați că, în timpul ramadanului, pentru a putea primi revelația vorbelor lui Allah, așa cum sînt scrise în Coran, trebuie să ducem o viață îngerească. Dar, după cîte știu eu, îngerii nu numai că nu mănîncă și nu beau, dar nici nu fac sex. Dacă patronul îmi face avansuri, ce fel de viață îngerească duce el în ramadan?
Jamila s-a oprit, nedumerită, așteptînd părerea mea, dar eu rămăsesem „la bouche bée” (cu gura căscată). Mă străduiam să-i răspund cît mai pertinent, dar frumusețea ei iar îmi încetinea mecanismele gîndirii. Între timp ușa s-a deschis; intrase un grup de studenți. Am mai apucat să-i spun o expresie, frecvent auzită de mine în acel colț nord-african, pe care o învățasem pe de rost:
„Kul și ghada mzian, in șa Allah: „Totul va fi bine dacă dă Domnul”.
Lasă un răspuns