Dogarul orb
Are 84 de ani și toată viața și-a trăit-o din vînzarea butoaielor făcute cu mîna lui. A mers sute de kilometri, zile și nopți, cu căruța, pînă la cele mai vestite tîrguri, ca să le vîndă. Toată lumea îl cunoaște și în zonă se știe că vinul și rachiul se păstrează cel mai bine în butoaiele făcute de el. De la prima atingere cu palmele, simte cu precizie esența lemnului: fag, stejar, dud, frasin sau salcîm. Nu greșește la măsurătoare niciodată și doagele închegate de el țin mai mult decît o viață de om. E supărat că nepoții săi au plecat la oraș și nu vor să învețe să croiască în lemn. El a făcut-o cu precizie milimetrică. Chiar dacă trăiește în întuneric. Fiindcă, de aproape 50 de ani, nea Dumitru Matei, din Răchitoasa, este orb.
Olimpia FILIP
Bătrînul stă pe prispă, cu mîinile pe genunchi, încît ai zice că privește în gol. Ochii săi sînt lipiți definitiv de cîteva decenii, de cînd i s-a descărcat în față o armă rămasă din război. E necăjit că s-a tăiat pădurea „din Dealul Viei” și că nu mai sînt copacii ăia groși din care făcea doage. Se caină că vinul nu mai are același gust de cînd au apărut butoaiele din fibră de sticlă. âși amintește că, pînă de curînd, de Sfîntu’ Ilie, se ducea la tîrg la Podul-Turcului, de Sfîntu’ Petru pleca la Banca, în județul Vaslui și de Sfînta Maria o pornea pînă pe malul Prutului, ca să vîndă butoaie. „Plecam cu căruța plină. înainte butoaiele aveau preț. Acum nu le mai cumpără nimeni. Toți cumpără butoaie din fibră de sticlă, dar astea nu sînt bune. Dar, na! Așa e lumea!”, oftează bătrînul.
Cu butoaiele, pe Drumul Hoților
Omul povestește că a învățat să facă butoaie de la un frate mai mare. „Am tras mai mult cu coada ochiului, că el nu prea îmi explica. înainte erau dogari care aveau pe lîngă ei ucenici și îi învățau meserie, iar plata se facea în muncă la cîmp. O zi învățai cum se fac butoaiele și două, obligatoriu, la prășit”, rememorează bătrînul. Nea Matei povestește cum, ani buni, deși era orb, o pornea cu căruța plină de butoaie pînă în celălalt capăt de țară ca să le vîndă. „Mergeam chiar și mai bine de 300 de kilometri. Pînă la Prut. Acolo, tîrgul ținea trei zile. Era frumos și făceam bani, nu glumă. Trei zile cîntau lăutarii. O porneam, în cîrd, mai multe căruțe, că pe Drumul Hoților era periculos să mergi singur. Tîlharii stăteau la cotitură, mai ales cînd ne întorceam, că eram doldora de bani. He, he, eram tînăr, p’atunci! Acum, nu m-aș mai încumeta!”, spune omul.
„Nu ai voie să greșești!”
Nea Matei explică cum se croiește doaga dintr-un trunchi gros, se scobește, se focărește, se strînge cu șurubul pentru a da forma rotundă, se fixează apoi fundul, se cercuiește, se curăță și totul fără greșeală. „Un meseriaș bun îl scoate din prima! Nu ai voie să rectifici, că ăla nu mai e butoi!”, explică nea Matei. Omul nu concepe că vinul roșu poate fi păstrat altundeva decît în butoi din lemn de frasin, care nu schimbă culoarea, cel alb în stejar, care păstrează dulceața, iar țuica în lemn de dud, care dă aromă. „Acum, pe puțină lume mai interesează butoaiele din lemn. Nu mă mai duc să vînd, așa cum făceam cu ani în urmă. Nici oamenii nu mai sînt așa serioși! Nici lemnul nu mai e așa bun!”, dă omul din mînă, a lehamite. Se ridică de pe prispă și pornește bîjbîind prin curte. Se duce în magazia ce fusese pînă mai ieri atelier, și pune mîna pe o doagă. O ține zdravăn cu palmele crăpate. O proptește de un fier și se apucă de tăiat. Cu precizie uluitoare. Cu gesturi sigure. Și cu ochii strîns lipiți. Helvetica-R căruța, pînă la cele mai vestite tîrguri, ca să le vîndă. Toată lumea îl cunoaște și în zonă se știe că vinu
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.