Jurnalul unui outsider

Piața Universității

Ioan NEACȘU

Au început, aproape după cincisprezece ani, audierile în legătură cu mineriada care a înăbușit în sînge Piața Universității, adevărata revoluție anticomunistă din România. Printr-o stranie coincidență, aceste audieri au loc odată cu Congresul PSD, urmaș al FSN-ului din anii ’90, continuator „neabătut” al partidului comunist. Procurorii vor să facă acum ceea ce n-au făcut în urmă cu cincisprezece ani: să afle cine sînt vinovații, să încadreze în articole de lege fără-de-legile strigătoare la cer care au transformat Piața Universității într-un simbol al terorii sălbatice, atît de caracteristice dictaturilor comuniste. Dar acum, evenimentele care au înmărmurit o lume întreagă sînt istorie, poate doar istoricii ar trebui să se mai aplece asupra lor. Am pe birou Raportul alcătuit de GDS și de APADOR-CH . Este atît de complet, este atît de cutremurător și exact în același timp, încît el putea fi, dacă ar fi existat voință politică, un rechizitoriu suficient pentru a stabili vinovățiile imediat. Un proces corect și rapid ar fi făcut ca alta să fi fost istoria ultimilor cincisprezece ani. Criptocomunismul în care ne-am zbătut în tot acest timp, responsabil de ruinarea economiei, de proliferarea mafiilor de tot felul, de distrugerea fibrei morale a poporului putea fi anihilat în acei ani, cum bine spunea domnul Corneliu Coposu.
Acum este prea tîrziu. Acum, o lege a lustrației, chiar un proces al comunismului, cerute cu vehemență de societatea civilă în anii ’90, sînt tardive. Cei cincisprezece ani de criptocomunism au intrat în istorie și doar istoricii vor putea judeca ce rol a interpretat domnul Ion Iliescu, ce rol au jucat alți oameni politici, care a fost jocul Securității în această crimă orchestrată la adresa poporului român. Mafia formată din activiști, securiști, directori și gestionari, așa cum foarte bine o analizează fostul președinte Emil Constantinescu, a distrus țara pentru cîteva decenii de aici înainte. Sînem singura țară din lagărul socialist care încă nu a scăpat de coșmar. Oare am ajuns la capătul tunelului, oare vom trăi în acești ani victoria Pieței Univesității? Am mai avut iluzia că ieșim din subterana roșie acum opt ani, dar a fost doar o iluzie. Să fie, acum, victoria portocalie, redeschiderea dosarului mineriadei, congresul PSD semne că iluzia se va transforma în realitate? Cine știe!…
Stabilirea vinovățiilor în sens juridic nu mai contează. Pentru istorie, însă, va trebui să evocăm nu doar crimele, ci și eroismul unor oameni care, reuniți în Alianța Civică, au luptat cu mîinile goale împotriva balaurului criptocomunist ce avea, în toți acești ani, și puterea politică, și economia, și armata, și serviciile secrete și care pîrjolea totul în calea lui. Îmi amintesc de inginerul Ioan Mănucu, cel care a tăiat curentul pe Regionala CFR Craiova pentru a împiedeca trenurile cu mineri din Valea Jiului să ajungă în București. Mai mulți directori din Ministerul Transporturilor, terorizați de frică, sau avînd în sînge complicitatea ciminală tipică nomenclaturii, l-au dat afară, l-au condamnat pentru fapta sa eroică. Cine să se fi solidarizat cu singuratecul inginer? Ce rost mai are acum, după cincisprezece ani, un proces? Dar istoria trebuie să consemneze fapta sa eroică. Un alt erou al acestei lupte care încă nu s-a terminat este George Șerban, unul dintre autorii Proclamației de la Timișoara, care a murit de inimă rea văzînd că legea lustrației, pe care o redactase pornind de la Proclamația de la Timișoara, este sistematic repinsă de Parlament. Acum și acestă lege este tardivă, iar de va fi ca, la presiunea Uniunii Europene, să fie adoptată, vajnicii noștri parlamentari vor avea grijă ca articolele să fie formulate astfel încît să nu poată fi aplicată, sau să aibă efecte contrarii, cum s-a întîmplat cu legea deconspirării Securității ca poliție politică.
De ce i-am evocat pe cei doi eroi? Deoarece cred că istoria trebuie să rețină mai bine numele eroilor, decît pe cele ale criminalilor. Sigur, cu doar cîțiva idealiști nu se duce o luptă. Poporul, el este alături de cine? Poporul român este format din lucrătoarele de la APACA, strigînd „noi muncim, nu gîndim” și „moarte intelectualilor”, ori din hoardele de mineri veniți să devasteze Bucureștiul? Sau este format din miile de tineri care au declarat Piața Universității „zonă liberă de comunism”, sau din sutele de mii de oameni care au participat la cea mai mare demonstrație anticomunistă din istorie, la 15 noiembrie 1990, demonstrație care a prefațat apariția Alianței Civice, singura forță consecvent anticomunistă din acești ani?
Din păcate, românii au devenit blazați. De fapt nu au devenit, ci continuă să fie. Este cunoscut bancul despre imnul „Deșteaptă-te, române”: românii s-au deșteptat, dar încă nu s-au sculat din pat…
Un fatalism multisecular îi face să dea neputincioși din umeri și să accepte toată liota care îi asuprește, convinși că nimic nu este de făcut. Întrebat fiind de către un ziarist de ce nu avem și noi un Havel, Gabriel Liiceanu a spus că am avea chiar vreo cinci- șase, dar nu avem popor pentru un Havel!…ei morale a poporului putea fi anihilat în acei ani, cum bine spunea domnul Corneliu Coposu.
A

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!