ACCENTE Filantropia sau munca?

Sîntem, iată, în plină „campanie” a sărbătorilor de iarnă. Am putea numi luna decembrie „luna Celesta”. Chiar din prima zi începe carnavalul în Ziua Națională a României și se sfîrșește în noaptea de 31. Între datele calendarului nostru se află Sfîntul Nicolae, Crăciunul, Sfîntul Ștefan și Revelionul. Altă dată, ignorate, cu excepția Revelionului, acum sînt sărbători adevărate, ținute cu sfîntă pioșenie de tot creștinul. Bogat ori sărac, fiecare simte în ființa lui emoția firească a sărbătorii naționale sau religioase. Ba, la unii dintre semeni, emoția revarsă și se convertește în milă (oare?) și simt, firesc, nevoia de a fi buni, generoși, darnici, într-un cuvînrt „filantropi” pentru o zi, două, trei și atît. Ținta milosteniei este săracul, fostul muncitor rămas șomer, ajuns, prin străduința filantropilor, pe drumuri, adică prin boscheți sau scările blocurilor; sînt copiii străzii, ai canalelor (nu de TV, ai acestor canale sînt „milostivii”); alții, ai nimănui din orfelinate, bătrînii azilelor de zi și de noapte, alți copii din cămine sau unele stabilimente de sănătate, handicapații, în diferite grade de invaliditate. Mai sînt și alții „căci multe dureri-s, puține plăceri” cum spune poetul. În presa scrisă, vorbită și auzită se face de fiecare dată precizarea că : „se aduce o rază de lumină”, „va fi o masă îmbelșugată pe masa cîte unui nevoiaș”, sau că „s-a adus bucurie altor oropsiți” etc. Foruri înalte, instanțe ale puterii și deciziei defilează zîmbitoare, împăcate cu ele însele, prin fața camerelor de luat vederi. O veritabilă beție a facerii de bine. Presa oferă cifre impresionante care înseamnă zeci, sute, zeci și sute de milioane de lei, zeci, zute, mii de ajutorați de o zi, dăruiți după împrejurări cu un covrig, o banană, o portocală, o păpușică, o cămășuță, șosetuță, o pungă cu mălai, o ciosvîrtă de ceva animal sau pasăre „cu care-și adorm foamea prășitorii” (O. Goga). Concomitent se întrec maeștrii bucătari ai marilor restaurante din toată țara să ne desfete privirile cu savuroase expoziții culinare. Acolo să vezi grijă pentru sărăcimea țării. După această defilare a opulenței, care ține o zi-două, în fața mizeriei, foamei, deznădejdii, frigului, care ține alte 363 de zile, cortegiul vînzătorilor de iluzii se retrage pentru propria-i fericire care ține 365 de zile și 6 ore, pentru a petrece în tihnă și cu „conștiința” împăcată că a făcut bine celor aflați în nevoie. Cei hrăniți pentru o zi-două rămîn mai departe în frig, foame, mizerie. Acum 13 ani s-a făcut Revoluția antitotalitară, parte din cei căzuți îi reprezintă pe amărîții de azi. Cîte speranțe s-au pus atunci în ceea ce urma să fie: Libertate, Democrație, Justiție, Omenie, Civilizație, Bună-stare! Cuvinte, concepte, toate avînd darul de a sădi speranța în sufletul românului. Cît de repede s-au topit iluziile noastre! Ca un vis frumos la trezire, ca zăpada mieilor la prima rază de soare. Guvernarea Roman ne-a arătat repede către ce ne îndreptăm. Odată dezastrul pornit, iată, nici după 13 ani, cu toate măsurile de protecție socială, adevărate petice pe o haină deja peticită, nu numai că nu ieșim din sărăcia cronică, la scară mare, ci procesul discrepanțelor se adîncește tot mai mult. Statisticile oficiale arată că salariul mediu brut la noi este de numai 156 euro, să nu mai vorbim de pensii, iar valoarea PIB este de doar 5.724 de dolari pe locuitor, în paritate cu puterea de cumpărare. Între categoriile care alcătuiesc această medie diferențele sînt și mai dramatice. Ce se vrea? Să se creeze o societate clientelară, ca în Imperiul Roman în faza decadenței? În lumea modernă așa ceva nu-i de admis; în lumea modernă, civilizată, unde tronează principiile statului de drept, adică justiția, clasa politică trebuie să facă eforturi pentru a asigura dezvoltarea economică, a lărgi sfera serviciilor, a crea locuri de muncă și a asigura un trai decent printr-o dependență a cetățeanului față de muncă. Românul a avut cultul muncii. Numai vitregia politică l-a înstrăinat de iubirea lui. În timpul regimului dictatorial se putea auzi butada: „Ei se fac că mă plătesc, eu mă fac că le muncesc”. Ce urme adînci a lăsat în societatea românească o legătură atît de vitregă între muncă și capital! La fel de dăunătoare este deviza mai nou auzită: „Decît să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba”. Să fiu iertat, dar aceasta este morală de Ferentari sau de Orbic. Pămînteanul acestei țări n-a fugit de muncă. Și dacă azi fuge pe unde poate, o face tot pentru muncă, una mai bine plătită, la negru sau nu, muncește pentru un cîștig mai omenesc. Că sînt destui care scot bani mult mai mulți din alte ocupații este adevărat, dar nu despre asta am vrut să vă vorbesc. Ca om care a muncit de la vîrsta umblatului în pantaloni scurți și cu cercul, și care și-a cîștigat existența muncind, uneori peste puteri, dar cinstit, pledez din acest colț de pagină pentru muncă, pentru ca guvernanții, cu sau fără anticipate, cu sau fără demisii în bloc, să-și îndeplinească angajamentele sau promisiunile din campaniile electorale și să asigure locuri de muncă cetățenilor pe ale căror voturi se sprijină și pe care-i guvernează așa cum îi guvernează. În felul acesta vor fi înlocuite devizele de mai sus, expresii ale leneșilor sau ale disperaților și vor dispărea de la sine și imaginile cu politicieni în chip de Moș Crăciun de o zi pentru nepăsarea de un an sau de o viață. Idealul Revoluției din decembrie 1989, căreia îi aduc și pe această cale modestul și piosul omagiu și revoluționarilor recunoștința pentru jertfa lor despre care încă mai cred că n-a fost zadarnică, mai mult, că n-a fost de a înlătura odioasa dictatură ca s-o înlocuiască cu o rușionasă societate parazitară și flămîndă căreia să i se facă umilitoare gesturi filantropice la cîte o sărbătoare, nu spre ajutorul real al săracului, ci spre făloșenia îmbogățitului pe spinarea celui dintîi. (ValeriuTraian)